Stilurile agresive au atât valențe pozitive, cât și negative, care dacă sunt valorizate, ajung relativ ușor să fie duse prea departe și să ajungă într-o zonă în care pot face mai mult rău decât bine. Stilul competitiv și cel perfecționist se află cu predilecție în această categorie pentru că, având multe conotații pozitive, chiar sunt valorizate.

Stilul competitiv

Vorbim, am mai spus asta, despre nevoi pe care încercăm să ni le rezolvăm – porniri profunde, bazate pe credințe și valori personale –, care ne pot duce la o anumită paletă de comportamente. În acest sens, competitivitate înseamnă să ne găsim binele, stima de sine, prin comparația cu alții.

Tot timpul ne comparăm cu alții și e normal să facem asta pentru că altfel n-am avea niciun fel de reper. Când vorbeam despre cum ne funcționează mintea, spuneam că avem o mașinărie de normare în cap – ne uităm tot timpul la mediul din jur și orice vedem încercăm să punem într-un spectru al normalității.

Din această perspectivă, atât performanța noastră în plan personal, cât și cea de la serviciu – și, în general, orice facem – punem într-un spectru în raport cu ce se întâmplă. Nu e niciodată în absolut – nu mă pot vedea pe mine nici bun, nici rău în absolut.

Nevoia de a-i învinge pe alții ca să ne simțim bine cu noi

Ne simțim validați din exterior prin a fi mai buni pentru că putem să-i învingem pe ceilalți. Dacă nu-i putem învinge, ne simțim rău cu noi înșine. Felul în care ne raportăm la noi înșine depinde de această relație cu ceilalți, de capacitatea de a ne vedea superiori lor.

Un tip bun de competitivitate este cel care nu are atașat în spate o nevoie, ci o dorință de a câștiga. De exemplu, când jucăm un meci de fotbal între prieteni. E clar că o să concurăm între noi, dar nu avem nevoie să câștigăm. Ne-am dori, ne-ar plăcea să câștigăm, dar nu ne vom simți oameni mai puțin buni dacă pierdem meciul.

Nu ne atașăm imaginea despre noi înșine de abilitatea de a câștiga sau nu acel meci. Există însă oameni care se compară atât de tare cu ceilalți, încât chiar și la un meci între prieteni ajung să-și atașeze stima de sine de cât de bine joacă și de cât de buni sunt față de ceilalți. În astfel de situații, competitivitatea nu ne mai ajută.

Dorința de a câștiga, partea luminoasă a competitivității, este legată de situații în care competiția e scopul. De exemplu, în sport. E un comportament al cărui sens e îndreptat către un scop. Toată lumea concurează fiindcă acesta e scopul, să concurăm cu ceilalți. Dacă vrem să câștigăm, ne pregătim pentru asta. Dar n-are legătură cu felul în care ne simțim față de noi înșine.

Stilul competitiv e, în primul rând, activ

O persoană competitivă va încerca să învingă mereu. Încercând să învingă, pe de o parte, își va dezvolta un fel de energie, de determinare. Pe de altă parte, își va îmbunătăți performanța ca să-și atingă acest scop. Dacă n-ar face-o în cantități foarte mari, s-ar putea chiar să-i meargă bine astfel.

Problema mare apare dacă suntem foarte competitivi, hipercompetitivi – dacă trecem de 80-90%, adică suntem mult mai competitivi decât media populației. La noi, la români, asta e o situație foarte frecventă. Sunt foarte mulți oameni în acest spațiu. Se vede, de exemplu, în trafic – nevoia de a tăia coloane, de a arăta că suntem șmecheri.

În astfel de situații, problema este că ne atașăm stima de sine de asta și, ca atare, nu mai putem pierde. Persoanele foarte competitive nu fac asta din nevoia de a câștiga, ci din teama de a nu pierde. Dacă receptăm pierderea ca pe o lovitură personală, vom lua totul drept un concurs și ajungem să concurăm unde nu e cazul.

De exemplu, în cazul conversațiilor în care insistăm să argumentăm un anume punct de vedere. De ce am vrea să petrecem timp și energie ca dintr-o conversație să ieșim cu aceeași idee cu care am intrat? Fiindcă astfel ne alimentăm ego-ul. Un conflict de ego mascat în conflict de idei se așază pe nevoia de a câștiga – „Dacă opinia mea nu e cea câștigătoare, înseamnă că sunt un prost”.

Cum se manifestă stilul competitiv

Cea mai frecventă manifestare a sa e că luăm totul ca pe un concurs, atât la nivel profesional, cât și personal. Un alt tip de manifestare este că gândim maniheist, în alb și negru. Unele organizații pun problema astfel: un om bun își face obiectivele, unul prost nu și le face.

O lume în care ești bun sau prost în funcție de un număr e o lume ultramaniheistă pentru că n-are nimic la mijloc. În lumea noastră, 60% din populație e la mijloc. În astfel de organizații, nu e nimeni la mijloc – ori ești bun, ori ești prost. E un mediu foarte competitiv care pune, de fapt, presiune nu pe a fi bun, ci pe a nu fi prost.

Efectele stilului competitiv în cultura organizațiilor și a echipelor

Cooperarea e prima victimă a competiției, atât în organizații, cât și în viața privată. Tratăm orice situație cooperativă drept competitivă, fără ne dăm seama. Ni se pare că cooperăm, dar când suntem în grupuri, intrăm în conflicte care nu sunt deloc constructive. Se consumă foarte multă energie pentru că oamenii încearcă să demonstreze că sunt mai buni decât ceilalți.

Oamenii competitivi nu împărtășesc idei – mai ales în echipele de vânzări. Dacă află ceva sau au o idee bună despre cum pot să-și îmbunătățească performanța, o țin pentru ei. Deși poate nu-i compară nimeni cu ceilalți, dar se compară ei cu ceilalți. Sunt organizații care încurajează competitivitatea pentru că li se pare că e ceva bun. Dar nu e.

Orice mediu competitiv va produce mult mai mulți pierzători decât învingători. Ca să ne simțim învingători, trebuie să avem mulți pierzători în jur. Nu putem avea 85% învingători și 15% pierzători, ci invers. Ca atare, o astfel de organizație va produce o mentalitate de pierzători, nu de învingători. Cei care nu cred că pot câștiga nici nu mai încearcă.

În principiu, orice fel de evaluare bazată pe comparația cu alții ne va duce într-o direcție competitivă. Se întâmplă foarte frecvent. Sunt organizații care folosesc metode de performance management, bazate pe parametri, metode care se pervertesc foarte ușor.

Îți cer să creezi o ierarhie – ăștia sunt buni, ăștia sunt mai puțini buni, ăștia-s proști. Problema este că sunt mulți manageri care încearcă să-și împingă oamenii în sus chiar dacă nu sunt buni, pentru a fi percepuți ei înșiși ca find niște lideri valoroși.

Într-o cursă de împins oamenii în sus, în 2-3 ani toată lumea va fi excepțională. Una dintre soluțiile care s-au găsit e force ranking-ul – ai voie să ai doi „excepționali”, patru-șase „în așteptări”, unul-doi „proști”. Bagă oamenii în niște categorii forțate, forțează o distribuție normală.

Asta face ca tot timpul oamenii să se compare cu ceilalți, să încerce să o ia înaintea celorlalți ca să nu ajungă în categoria celor mai proști din echipă. Ca atare, ajung să se „faulteze” între ei, în loc să coopereze. E catastrofal.

Competitivitate versus meritocrație  

Distincția importantă este că meritocrația e bazată în valori, nu în rezultate. Eroii sunt oamenii buni, cei care au un caracter integru, aliniat cu valorile grupului, ale societății în care trăiesc.

Recompensa e bazată pe rezultate, nu trebuie neapărat să aibă vreo legătură cu caracterul. Evident că trebuie să aibă o legătură cu respectatul normelor comune, altminteri, te excluzi din grup. Dar dacă vreau să întăresc rezultatele, una dintre căi este să le recompensez cumva. În schimb, recunoașterea – să te fac erou, să te arăt celorlalți – e bazată pe valori.

Nu putem scoate în față oameni care au valori bune, dar nu fac treabă, ci pe cei care le fac pe ambele. Trebuie să existe această conjunctură – și aliniat la valori, și cu rezultate bune –, dar îi vei scoate în față pentru valori. Rezultatele trebuie să fie percepute de ceilalți ca o consecință a faptului că ți-ai analizat valorile comune, felul în care ești.

Rezultatele în sine au o componentă foarte mare de hazard. E foarte probabil ca, scoțând în față persoane de genul acesta, să dai semnale că nu contează de fapt cum ai ajuns la rezultate, important e să le obții. Ceea ce, dacă faci suficient de mult timp, duce către ideea că, de fapt, partea morală nu contează, contează doar să ajungi la numerele respective.

Modelele sunt doar despre valori, niciodată despre rezultate. Cineva apreciat pentru rezultatele sale le-a obținut pentru că a avut determinare, a fost un proces urmărit, a colaborat cu alții, a încercat până a reușit. Întotdeauna în spate e un demers moral care îl face model. Eroii sunt recunoscuți pentru valorile lor – Ahile era admirat pentru calitățile lui umane, care l-au făcut să fie un mare luptător.

Recunoașterea bazată pe valori nu e o competiție

Îi recunoaștem pe cei care merită recunoscuți. Într-o organizație, asta poate însemna că într-o lună poate să nu fie nimeni recunoscut, iar luna următoare pot fi trei. Nu forțăm o competiție. Îi scoatem în față pe cei care s-au remarcat.

E ok să ne remarcăm. Prin recunoaștere și prin a crea eroi susținem cultura și valorile organizației. Asta produce rezultatele, dar pe altă linie. Avem în continuare performance management, obiective, dar nu asta scoatem în față fiindcă nu asta vrem să modelăm.

Competența nu se poate modela. Dacă cel de lângă mine are o competență și știe să facă ceva ce eu nu știu să fac, asta nu mă va motiva. Poate mă motivează negativ sentimentul că sunt inferior, sunt pus într-o situație de inferioritate.

Dar pot să observ curajul acestuia, bunătatea sa, felul în care a colaborat cu alții – acestea sunt lucruri pe care le poate face oricine. Nu ne ține nimeni să nu colaborăm cu alții, e doar o alegere personală, e ceva modelabil. Valorile sunt modelabile, competența nu e modelabilă.

Cum ne autosabotează hipercompetitivitatea la nivel personal

În primul rând, foarte frecvent ne fură obiectivele. Competitivitatea ne cere să adoptăm drept obiectiv personal „să învingem”. Asta înseamnă că suntem dispuși să depunem efort și să cheltuim resurse ca să învingem. Dar poate că nu e cazul să învingem. Poate că am putea să mergem pe un drum care n-are legătură cu cel de lângă noi și să ne meargă mai bine.

Competitivitatea ne orientează efortul și energia într-o singură direcție, într-un „tunel”. Ne poate chiar deraia. Colaborarea cere să înțelegem că există un bine comun undeva (am vorbit despre asta în episoadele dedicate colaborării din sezonul 1). Dacă abordăm situațiile competitiv, adică ne uităm doar la binele personal, ne autosabotăm pentru că suntem dispuși să pierdem constant.

Dacă reușim să-l facem pe celălalt să piardă mai mult decât noi, în mintea nostră am câștigat. Ne simțim mai bine cu noi, dar la sfârșit, în relația respectivă ieșim mai prost decât am fi ieșit dacă am fi colaborat sau dacă am fi ales alt obiectiv. E foarte insidios acest stil competitiv – pare că ar fi o idee bună, dar nu e neapărat așa.

Alt sabotor frecvent este că dacă suntem foarte competitivi nu putem să pierdem. Din acest motiv, ne ferim de interacțiunile în care avem cel mai mult de crescut, de fapt, cele în care concurăm cu oameni mai buni ca noi. Dacă suntem competitivi, ca să evităm să pierdem, ne vom înconjura de oameni mai proști ca noi.

Competitivitatea e asociată cu derapajul etic

Când am vorbit de etică în companii, spuneam că sunt organizații în care există o cultură a vedetelor, o presiune foarte mare pe rezultate și o normalizare a anormalului. Asta duce foarte repede către derapaje etice majore care pot chiar să pună jos compania. Sunt foarte multe astfel de cazuri în istorie.

Sunt voci care consideră că lipsa de etică pare a fi încurajată social în România. De exemplu, un șofer care nu e pedepsit când depășește coloana la semafor poate „încuraja” și alți participanți la trafic să procedeze similar. Dacă ești hipercompetitiv și cineva de lângă tine încalcă etica, reușind astfel în fața ta, ai senzația că respectivul e deștept și tu ești prost.

Dacă ești o persoană integră, știi că tu faci bine și că nu trebuie să te lași influențat – „Astea sunt valorile mele, nu-mi iau valorile după ce face altul”. Dar dacă ești competitiv, ești forțat să-ți iei valorile după ce face celălalt, pentru că altfel simți că pierzi.

Etica devine relativă prin comparație. Întotdeauna se va găsi cineva în jurul nostru care să reușească folosind metode lipsite de etică. Nu e greu de imaginat cât de tare sapa asta la fundamentul valorilor morale ale cuiva competitiv, mai ales într-o țară cu ambiguitate etică frecventă, ca a noastră. Omul o să-și zică: „Ce, eu sunt ultimul prost care respectă regulile?”

Contextul bate caracterul. Într-un mediu organizațional care încurajează genul acesta de competitivitate, unde morala și etica sunt complet relative – „Nu contează cum câștigăm, atât timp cât câștigăm” –, e foarte greu să-ți păstrezi integritatea. Ori pleci pentru că reperele tale sunt altele, ori, dacă rămâi, presiunea de a te adapta va fi atât de mare, încât la un moment dat vei călca linia.

Asta nu înseamnă însă că toți competitivii sunt neetici, sunt unii care pot să-și țină frâiele. Dar aceia sunt puțini. Cumva, asaltul acesta neîncetat asupra reperelor morale, mai devreme sau mai târziu, va produce consecințe, mai ales în cazul persoanelor competitive.

Cum ajungem să fim atât de competitivi?

Hipercompetitivitatea vine foarte mult din educație, de la părinți. Mai toți ne amintim de momente din viața noastră când veneam cu note de la școală și ne întrebau părinții cât a luat colegul cutare sau care a fost cea mai mare notă. Se întâmplă asta foarte frecvent în societăți colectiviste în care poziția în rândul grupului e cea care te face un om valoros.

E lupta pentru superioritate în interiorul grupului, care nu poate avea ca obiect decât ca toți ceilalți să piardă, ca tu să câștigi. Din această perspectivă, școala e foarte toxică ca mediu, mai ales o școală ca a noastră, care pune note și clasamente, pentru că reprezintă un grup identitar.

Competiția de bună calitate e competiția cu sine însuși

În termenii pe care îi discutăm aici, nu există feluri sănătoase de a fi competitiv dacă ești mult competitiv. Din această perspectivă, felul sănătos este să fii doar puțin competitiv, sub media populației sau pe acolo. Competitivitatea nu devine sănătoasă sub acest prag, dar nu mai are așa mare putere să te deraieze. Poți să o ții sub control.

Competiția cu sine însuși e complet alt tip de fenomen, despre care o să vorbim când vom discuta despre sentimentul reușitei și orientarea spre rezultate. E o altfel de mentalitate – vreau să fiu o persoană mai bună, dar pentru mine binele nu se decodează comparându-mă cu ceilalți. Modelul e bazat pe aspirație nu pe a învinge sau pe teama de a nu pierde.

Cum putem ieși din starea de competitivitate?

Ar trebui să ne întrebăm: „De ce este la ceilalți puterea de a defini cine sunt eu? De ce dau altora puterea asta? De ce eu sunt ce reiese din comparația mea cu alții?” Răspunsul este să ne adunăm în jurul propriilor valori, să ne regăsim integritatea.

Prin integritate nu mă refer la onestitate sau la a nu fura, ci la a fi un om întreg în sine, la a-ți găsi centrul. Competitivitatea e o trăsătură care vine din faptul că avem nevoie de suport extern ca să ne validăm. Nu ne simțim întregi decât dacă cei din jur ne zic că suntem întregi sau ne zic că suntem buni.