În episodul anterior, vorbeam despre binele comun, cum îl definim și cum se dezvoltă apoi în valori. Ziceam atunci că noi judecăm comportamentele prin atribuirea unor caractere care le definesc. De exemplu, putem să credem ca dacă cineva întârzie, este pentru că nu ne respectă și nu pune preț pe valoarea de „respect”. Înainte să explicăm dilemele morale, tema acestui episod, și să vorbim despre diferența dintre ce vrem să facem și ce facem de fapt, haideți să clarificăm diferența dintre cum ne comportăm și cum sunt atribuite aceste comportamente unor valori.
Mintea noastră funcționează în categorii – avem nevoie de a încadra orice observație într-o categorie. Facem asta și cu oamenii: când vedem un comportament, trebuie să-l atribuim la ceva. Tentația noastră e să-l atribuim unei trăsături de caracter, pentru că această trăsătură de caracter pune omul într-o categorie. Prima eroare pe care o facem când facem această atribuire este că nu ținem cont de context.
Deși considerăm că faptele sunt date de comportament, în realitate, de cele mai multe ori, contextul are un impact mai puternic. E important să înțelegem că facem această scurtătură foarte radicală și foarte repede și nici măcar nu suntem conștienți de ea. A doua eroare pe care o facem e că ne considerăm un fel de Dumnezeu, în care ce facem noi e bine și ce e diferit față de asta e rău.
Iar o dată ce ne-am format o părere despre cineva, mintea va căuta apoi argumente care să-i susțină părerea formată. În același timp, evolutiv au fost favorizați cei care vedeau pericolele și încercau să se ferească de ele, așa că avem această tendință, de a vedea mai mult lucrurile negative. Însă, și aici avem o chichiță, facem asta cu ceilalți, nu cu noi înșine. Dacă alții au făcut ceva ce noi considerăm că e rău, e pentru că au intenții rele, dacă noi facem ceva rău, e pentru că am avut un context nefavorabil. Suntem mai puțin critici cu noi decât cu alții când vine vorba de atribuirea de categorii unui comportament.
Tentația noastră naturală e să punem etichete negative și în cea mai mare măsură ne înșelăm. Știm asta din date și fapte, așa că hai să plecăm de la premisa că ne înșelăm. Nu o facem întotdeauna, dar plecând de la premisa că nu e totul negativ, ne va duce la un rezultat mai bun.
Imaginează-ți că în față ai o cale ferată și, dacă te uiți în stânga ta, vezi cu surprindere că vine cu viteză un vagon de cale ferată care e scăpat de sub control, nu e nimeni la bord, nu poate fi oprit, nu se va opri. Te uiți în dreapta să vezi ce se întâmplă mai departe, unde se va duce și constați cu oroare că undeva lucrează la terasament 5 muncitori într-un loc îngust, de unde n-au cum să scape. Vagonul vine și absolut sigur trece peste ei și îi omoară pe toți.
Dacă țipi, orice-ai face n-ai cum să-i salvezi. Ești șocat de această situație, dar vezi, din fericire, că în fața ta e un macaz de cale ferată și dacă îl împingi, deviezi vagonul pe o linie secundară. Și te bucuri foarte tare că, iată, ai găsit o soluție, dar când te uiți pe linia asta secundară, pe ea e un muncitor care lucrează la terasament și n-are cum să scape. Și acuma întrebarea este ce faci? Împingi macazul sau nu-l împingi?
Aceasta este o dilemă morală, în care nu ai de ales între bine și rău, ci între două rele. Când facem exercițiul la BISM, clasele se împart cam 70-30 așa, două treimi – o treime: două treimi ar împinge macazul, o treime n-ar împinge. Alegerea de a nu face nimc este și ea o alegere, însă e o distincție între a împinge maneta (caz în care unele persoane spun că au omorât pe cineva) și a nu împinge (unde apare discuția între au fost omorâți de inacțiune sau de context).
Există două școli de gândire prin perspectiva cărora putem analiza această dilemă. Școala deontologică, bazată pe ideile lui Immanuel Kant spune că noi toți știm ce e bine și ce e rău.
În acest context, problema nu e să-i înveți pe oameni neapărat ce e bine și ce e rău, cât este să-i ajuți să gândească în termeni absoluți, nu relativi. Adică binele e bine și răul e rău, nu e loc de întors. Kant chiar a propus un mecanism pentru chestia asta, pe care l-a numit imperativul categoric absolut, care spune: „ai vrea să trăiești într-o lume în care acest fel de comportament e normal?”. Adică, dacă luăm dilema vagonetului, ai vrea să trăiești într-o lume în care oricine poate să omoare un om, dacă salvează alți cinci în schimb? În spatele acestei gândiri e această noțiune despre care am vorbit un pic și în episodul trecut, că binele nu e despre consecințele lui, neapărat, cât e despre motivațiile lui.
Cealaltă școală de gândire este utilitarismul, dezvoltată inițial de un filozof britanic, Jeremy Bentham, și apoi rafinată de un discipol al lui care e mai cunoscut pentru că e părintele liberalismului clasic – John Stuart Mill. Acest curent spune că un act e moral în funcție de consecințele pe care le are și că toți ne dorim același lucru: să ne maximizăm fericirea și să ne minimizăm suferința.
Atunci când am mulți utilitariști în sală, la exercițiul anterior, le dau un nou context. Îi rog să-și imagineze că nu mai există maneta și că trebuie să împingă un om gras, care ar putea opri vagonetul, fiind mai corpolent decât tine. Întrebarea e dacă îl împingi. Și atunci vezi că proximitatea te face mai deontolog. Adică te face să vezi binele mai în termeni absoluți.
Cu alte cuvinte, e mai greu să faci sacrificii dacă persoana aia ți-e apropiată, chiar dacă apropierea e pur și simplu fizică. Depărtarea îmi permite să fiu mai utilitarian, în timp ce proximitatea mă mută. Ceea ce mie îmi spune că fondul nostru social e, de fapt, despre binele absolut, dar că în anumite situații, când suntem în dileme, suntem constrânși să facem alegeri și unele dintre alegeri pot fi utilitariene.
Un alt exemplu este că ești un chirurg faimos pentru transplant, cu o listă mare de așteptare. Vine cineva la tine, bolnav de apendicită și ai opțiunea să crești anestezicul, intră în moarte clinică și recoltezi organe, cu care salvezi 5 persoane. Aici e clar că nu e în regulă, dar de ce? Pentru că e vorba tot de un om contra 5. Dar aici ai folosit pe cineva ca materie primă.
Un alt caz celebru este cel al mamei surogat din Statele Unite. Un cuplu care nu putea avea copii, dar care aveau materialul genetic, au ales o mamă surogat. Au ales o femeie tânără, săracă, care nu mai avusese niciodata copii, cu care au semnat un contract în urma căreia ea ducea sarcina cu materialul lor genetic, ei aveau grijă de ea pe parcursul sarcinii, iar la final ea primea 300,000 de dolari.
După ce a născut, femeia n-a mai vrut să le dea copilul, că s-a atașat de el și n-a mai vrut să-l dea. Părinții au dat-o în judecată, iar judecătorul a trebuit să decide cui dă copilul. Și eu îi întreb pe studenții mei la MBA, voi ce ați decide? Vasta majoritate ar da copilul părinților naturali. Cum a decis judecătorul? A ales să dea copilul mamei, argumentând că femeia și-a dat un consimțământ pe care nu și-l putea da, pentru că nu avusese copil și nu știa ce sentiment, ce fel de relație va crea cu un copil pe care l-a purtat în pântec 9 luni.
Judecătorul a considerat că femeia fusese manipulată, fără voie, să dea ceva ce nu poate da. Mai exact, un consimțământ nu e doar un consimțământ, ci e un consimțământ dacă e bine informat, dacă are un consimțământ moral valid.
Există un exemplu folosit frecvent pentru a ilustra cercurile morale. Imaginează-ți că îți plac foarte mult hainele și e un magazin în drumul tău către serviciu, care are niște haine foarte mișto pe care ți le dorești, dar sunt foarte scumpe. Până acum nu ți le-ai permis, dar acum ai primit un bonus și te duci și ți le cumperi. Și ți-au plăcut așa de tare că rămâi îmbrăcat cu ele și pe cele vechi le pui în pungă.
Mergând fericit spre casă, treci printr-un parc unde e un lac, în care un copil se îneacă. Poți să-l salvezi dar trebuie să sari acum, în momentul ăsta. Și strici hainele astea pe care ți le-ai dorit așa de tare și tocmai ți le-ai luat. Majoritatea, aproape toți zic că ar sari, că nu contează hainele. Atunci de ce ai hainele astea pe tine? Cu banii pe care i-ai dat pe hainele astea puteai chiar acum să salvezi un copil în Africa.
Și aici e unul din punctele slabe ale întregii noastre filozofii morale. Dacă citești cărți sau articole pe această temă, se consideră că morala e universală, că viața oricărui om e la fel de importantă ca viața oricărui alt om. În realitate, noi nu funcționăm așa și orice fel de om care se consideră moral și zice „eu sunt o ființă morală”, o să admită că, de fapt, are propriile lui cercuri morale și în realitate funcționăm în cercuri morale.
Cercul moral e cu atât mai strâns cu cât relația cu acei oameni e mai strânsă. Asta înseamnă că e foarte strâns cu oameni cu care împărtășim gene – și asta chiar are o explicație genetică, pentru că dacă există vreun fel de predispoziție genetică, cu siguranță ea va fi către propagarea genelor noastre –, dar există și noțiuni sociale, adică e mai apropiat cu oamenii care sunt apropiați, prieteni, sau cei cu care împărtășim ceva, cum ar fi oameni din același oraș cu mine.
Oamenii pot fi subiect al acțiunii morale, dar nu pot fi obiect al acțiunii morale. Adică nu poți să-i folosești pentru a face bine. Pot să fie subiectul binelui, dar nu pot sa fie obiectul cu care lucrezi ca să faci bine. Liderii trebuie să clarifice în echipă când se iau decizii care sacrifică anumite aspecte în favoarea binelui proiectului. Nu contează doar că faci bine, contează și cum îl faci și de ce îl faci.
Revenind la subiectul mamei surogat, oamenii din organizații trebuie să fie nu numai informați „on a need to know basis”, ci să înțeleagă la ce se angrenează.
De asemenea, rolul liderului este să strângă relațiile sociale din interiorul grupului. Cu cât sunt relațiile mai bune în interiorul grupului, cu atât mai puternică e legătura morală dintre ei, cu atât sunt mai depărtate, cu atât mai slabă e legătura morală dintre ei. Asta are consecințe majore pentru organizațiile și pentru echipele care lucrează la distanță, pentru că atunci când nu vezi persoanele cu care lucrezi, te simți mai distant față de ei.
Când n-ai proximitate fizică, trebuie înlocuită cu altceva pentru a putea stabili acele legături morale. E ceva ce se numește task leadership și interaction leadership. La noi, liderii sunt mult mai preocupați de dimensiunea lor de sarcină decât de dimensiunea de relație. Ori, cu cât vrei să ai mai mult un spațiu moral care să țină oamenii împreună, cu atât mai important e să te ocupi de zona de relații.
Deciziile morale sunt automate, chiar dacă noi credem că sunt rationale, ele sunt pur emoționale. Cum decidem automat? Pentru că suntem antrenați prin educație, prin experiențe, prin discuții de genul acesta, inclusiv prin filozofia moralei, prin faptul că-ți pui niște probleme și reflectezi la ele. Dar reflectezi antefactum, adică reflectezi dinainte și îți creezi un fel de model de gândire, care atunci îți permite să reacționezi instantaneu. Pe situații care nu sunt atât de răspândite, e la latitudinea liderului să vorbească despre “de ce trebuie făcut”, nu numai “ce trebuie făcut”.
Ne dorim ca oamenii să fie autonomi și să aibă inițiativă, să știe să ia decizii – atunci trebuie să le construim mașinăria morală cu care-și iau aceste decizii.
Lecții de testat pentru lideri:
În episodul viitor vom ilustra mai mult partea de context și cum e ea mai puternică decât caracterul. Și nu uitați că ne puteți trimite întrebări, idei de teme de discuții și feedback sau opinii la adrian@decoder.ro sau andreea@decoder.ro.
ascultă pe
