Am vorbit în episodul trecut despre felul în care s-a format și în care funcționează mintea noastră, cu cele două sisteme de gândire: sistemul unu, care ia decizii automat și sistemul doi, cel rațional, care consumă mult mai multă energie.
Una dintre limitările cu care vin aceste sisteme este legată de faptul că tindem să intrăm în ceea ce cunoaștem ca să economisim energie, iar asta ne împiedică să învățăm. Vorbim azi despre tensiunea dintre frică și evitarea pericolului și devenire, învățare și creștere.
Vom încadra discuția în jurul unei teorii celebre în psihologie, cea a ierarhiei nevoilor, a lui Abraham Maslow. Conform acesteia, nevoile noastre sunt stratificate pe niveluri pe care le urmărim într-o ordine ierarhică, de la baza până la vârful sistemului. Maslow a identificat cinci niveluri.
Nivelul cel mai de jos e supraviețuirea – dacă ceva ne amenință existența, ia prim-planul preocupărilor noastre și ignorăm orice altceva. Pe al doilea nivel, ne e amenințată siguranța, securitatea – nu doar cea fizică, sunt mai multe tipuri de stimuli care generează acest sentiment de insecuritate.
Al treilea nivel e cel al relațiilor sociale, nevoia de afiliere, de a fi inclus într-un grup. Pe al patrulea nivel sunt nevoi individualiste, de ego, de a fi semnificativ și recunoscut în interiorul grupului propriu. Pe al cincilea nivel e nevoia de devenire, de autoîmplinire.
Maslow s-a format, printre altele, ca primatolog, o disciplină care se ocupă de psihologia primatelor. Am vorbit și în episodul trecut de faptul că avem 98,8% din ADN comun cu cimpanzeul. Este animalul cel mai apropiat de noi, genetic vorbind. Deci omul e doar 1,2%. J
Natura umană nu e doar umană, are în ea o parte de natură, aceasta fiind cei 98,8% cimpanzeu. Ca să înțelegi omul, trebuie să înțelegi întâi cimpanzeul. De obicei, cimpanzeul e mai tare pentru că reacțiile și nevoile sale sunt mai vechi, mai așezate, au avut mai mult timp să se așeze.
Din cele cinci tipuri de nevoi, Maslow a găsit patru și la cimpanzeu. Nevoia pe care n-a regasit-o și care este tipic umană – nu se regăsește la alte forme de viață – este nevoia de devenire și de împlinire de sine, de împlinire a potențialului, a sensului, a menirii.
Totuși lucrurile nu sunt așa de simplu stratificate, cum le prezintă Maslow. Privite prin prisma teoriei sale, foarte multe comportamente umane sunt imposibil de explicat. De exemplu, artiști care preferă să trăiască în condiții precare, dar să nu-și compromită arta. Sau eroismul în război – de ce și-ar pune cineva viața în pericol de bunăvoie sau chiar ar sacrifica-o pentru alții?
Maslow însuși face o afirmație foarte frumoasă, dar care îi infirmă teoria: „Viața este o luptă între frică și devenire, între frică și creștere”. Creșterea ar trebui aleasă mereu și mereu, în fiecare zi, iar frica trebuie învinsă mereu și mereu, în fiecare zi. Dacă vrem să creștem, asta este o luptă pe care trebuie să o dăm în fiecare zi. Este și secretul învățării.
Având în vedere că amenințările primare sunt mult mai mici astăzi decât au fost oricând în istoria omenirii, frica și rezistența noastră la învăța, la nou și la a încerca lucruri diferite n-ar trebui să se justifice. Dar sunt alte categorii de amenințări de care poate că nici nu suntem conștienți.
Amenințarea la statut, amenințarea la certitudine, amenințarea la calitatea relațiilor sunt lucruri cu care ne putem lupta și le putem învinge. Ne putem pune întrebări, putem reflecta la condiția noastră și la lumea din jurul nostru, să resemnificăm aceste lucruri ca să nu ne mai simțim amenințați.
Toate cele patru dimensiuni din teoria lui Maslow, în afară de devenire, au o componentă de frică. Sunt alimentate prin teama de a pierde lucrul respectiv, de a ne pierde imaginea în ochii celorlalți, imaginea în proprii ochi.
Cea mai importantă dintre amenințările cu care ne confruntăm astăzi pare a fi amenințarea la statut. Teama de eșec și de ridicol, felul în care suntem văzuți de grupul nostru, felul în care suntem încadrați în societate.
E o chestie foarte adâncă și foarte puternică, care are și o componentă culturală importantă, despre care am mai vorbit. În culturile colectiviste, cum e cazul la noi și în sudul Europei, contează foarte mult cum ești văzut de grupul apropiat, în ochii căruia contezi si care contează pentru tine. Ne e foarte teamă să nu ne pierdem imaginea publică, de aici obsesia de a fi perfect.
Cinismul explică lipsa de creștere prin faptul că nimic nu se poate. Te ferește astfel de a-ți asuma riscul unei acțiuni care poate să eșueze: „n-are rost să încerc, pentru că nimic nu se poate”; „nu sunt eu fricos, lumea asta nu merită”. Ca atare, e ușor să înțelegem și să ne explicăm de ce cinismul tinde să păstreze lucrurile la fel, apropo de învățare.
Psihologia noastră nu e făcută să trăiască cu incertitudinea, e foarte greu de trăit cu ea. Am descris și data trecută cum funcționează mintea și faptul că pune lucrurile în categorii, dacă nu știe unde să le pună. Să nu știe unde să le pună creează incertitudine și o senzație de pericol difuz. Din această perspectivă, preferăm riscul incertitudinii.
Incertitudinea ne lasă într-un loc unde nu știm cum să reacționăm, în timp ce riscul generează o reacție imediată. De multe ori, riscul sau amenințarea generează reacții active. Cinismul are o reacție pasivă, zice: „mă predau”. E o reacție. „Am decis să mă predau. Nu e vina mea, mă predau, că așa e lumea”.
În momentul acesta trăiesc liniștit, sunt calm cu mine însămi, pot să mă reîntorc la homeostază, la sistemul normal de funcționare. Dacă însă nu știu dacă predatul e o soluție bună, mă aflu într-o incertitudine. Și atunci mai degrabă zic: „nu-i nimic de făcut”. Ca să pot să mă predau.
Mintea preferă riscul incertitudinii și preferă inclusiv explicații negative. Explicațiile negative fie ne țin pe loc, fie ne pun într-o categorie de „inițiați” care „știu ei cum stau lucrurile, sunt invers decât crede toată lumea”. Ne simțim mai bine să știm ceva nasol decât să nu știm.
Tendința noastră este către a normaliza și a categorisi lucrurile. Din momentul în care reușim să facem lucrul acesta, ne-am liniștit. Învățarea și devenirea presupun exact opusul, dar nici cel mai deschis la schimbare om de pe lumea asta nu poate trăi fără o bază, fără certitudini.
Pentru aceștia, staza nu e confortabilă, e inconfortabilă, e un fel de abandon de la idealul lor, de la capacitatea lor de devenire. Asta depinde foarte mult de capacitatea de a avea încredere în ei și în destinul propriu, de a nu se simți amenințați. De a fi atât de confortabili cu sine încât să aibă încredere în ei și în destinul lor.
Dacă li se amenință viața, poate că și ei s-ar întoarce să-și apere viața. Dar dacă li se amenință statutul, poate că pot să-și resemnifice statutul? Poate că pot face să fie mai important cum se văd ei decât cum sunt văzuți de alții. Și atunci, le scade nevoia de apărare și le crește nevoia de devenire.
E important de înțeles despre nevoia de a-ne împlini potențialul și de a-ne împlini viața că e general umană. Toată lumea o simte, doar că unii pur și simplu n-au loc pentru ea. Impulsul de a-și apăra ceva e suficient de puternic încât n-ajung la ea, n-ajung s-o cultive.
Să învățăm ceva nou presupune să nu știm. A nu știi este întotdeauna o situație de vulnerabilitate, de incertitudine, de nesiguranță. Trebuie să ne obișnuim cu ideea că va fi așa, să ne așteptăm să nu fie cunoscut, să nu fie bine, să fie un efort. Și să ne așteptăm că mintea noastră ancestrală se va împotrivi.
E clar că există un fel de disconfort în incertitudine și în asumarea unor riscuri care sunt absolut direct legate de noțiunea de creștere și învățare. Dar ele pot fi ușor dominate dacă avem încredere în noi și în destinul nostru. Încrederea în sine și în potențialul propriu alimentează sau potențează nevoia de devenire.
De aceea zice Maslow că devenirea presupune să te lupți mereu cu frica. Nu înseamnă că ești psihopat și nu ți-e frică, tuturor ne e frică, întrebarea e: ce faci cu frica? Curajul nu e absența fricii, ci capacitatea de a o domina. Capacitatea de a-ți găsi resurse pentru a crește în ciuda fricii. Nu fără frică.
Trebuie să avem încredere că acesta e destinul nostru. I-am zis destin, fiindcă imaginația sau ce ne dorim de la viața noastră e ceva care al nostru. Stă în puterea noastră să ajungem acolo. Dacă simțim că stă în puterea noastră, o să ne găsim energia să luptăm cu incertitudinea.
Tipicul învățării umane este ridicarea și abordarea subiectului de la nivel conștient. Astfel, învățăm anticipând și imaginându-ne lucruri. Oamenii își imaginează lucruri pe care nu le-au încercat niciodată și își creează modele de gândire și apoi de acțiune în baza unor lucruri pe care și le-au imaginat mai mult decât le-au experimentat.
Imaginația stimulează în creier exact aceleași regiuni ca și experiența. E o diferență de intensitate, deși unele imaginații pot fi foarte puternice. Modelul de învățare e bazat pe reacții la experiență. Având imaginație, putem să ne creăm în minte propriile experiențe, ceea ce ridică subiectul la alt nivel.
Putem avea o abordare mult mai sofisticată și mai performantă de a învăța ceva nou fără să fie nevoie să ne dăm cu capul de toți pereții. Ne putem imagina cum ar fi să facem asta. Suntem așa de obișnuiți cu această abilitate, încât ni se pare banală. Dar nu e deloc așa. Un câine are nevoie să se dea fizic cu capul de toți pereții, de multe ori, până se prinde ce se poate și ce nu se poate.
Am vorbit în episodul trecut despre faptul că suntem alertați și atenția ne e angajată de lucruri care ies din normal. Când e o iregularitate în realitatea din jur, avem oportunitatea de a crește. Englezii au o vorbă: „Curiosity killed the cat”. Nu doar pisica, curiozitatea a ucis multe lucruri pe lumea asta. Pentru că, uneori, boschetul care se mișcă poate să ascundă un leu.
Reacția naturală, cea mai aproape de natură, e reacția de pericol și de a fugi. Chiar dacă pericolul nu e la fel de probabil ca altceva, e letal. Dar dacă ne-am fi ferit tot timpul de boschete mișcătoare, lumea n-ar fi progresat. Curiozitatea la oameni există tocmai pentru că ne putem imagina și pentru că avem acest etaj conștient care moderează noțiunea de pericol.
Avem capacitatea de a analiza lucruri în sensul abstract și al imaginației, și apoi de a ne pune întrebări și de a ne imagina posibile cauze care să ne explice fenomenul. Oamenii care sunt mai curioși și mai atenți la lucrurile acestea sunt oameni care sunt mai orientați către creștere și către devenire, decât oamenii care sunt orientați către stază și confort.
Frica e cel mai puternic motivator. Ca atare tinde să fie folosită ca motivator în mod excesiv în mediile de business. Problema cu frica folosită ca motivator e că ea generează reacții de apărare, nu reacții de devenire. Modelul managementului clasic e bazat pe coerciție și pe motivații extrinseci, fie că sunt pozitive, fie că sunt negative.
Motivațiile extrinseci însă n-au în ele noțiunea intrinsecă de bine – nu fac ceva pentru că e bine, o fac pentru că dacă o fac, primesc ceva; dacă nu o fac, mi se întâmplă ceva. Mentalul e setat pe compliance. Asta înseamnă că este potrivnic învățării. E setat pe: să fac ceva cât mai bine – prin bine, înțelegând așa cum mi-a fost descris, prin parametri în care mi-a fost descris.
Nu e treaba mea, dacă ce iese e bine sau nu. Eu nu fac ce e bine, fac ce mi se cere sau ce mi se întărește, ce mi se plătește. Acesta e un fel de a aborda spațiul muncii care, în afară de faptul că e complet dezumanizant, ne desprinde complet de la sensul a ceea ce facem și de nevoia de aspirație, de devenire. E opus învățării organizaționale.
Culmea e că, acum, trăind într-o lume care are mai multă volatilitate și incertitudine, din ce în ce mai des, organizațiile pun presiune pe oameni să fie mai deschiși, mai agili, dar nu sesizează faptul că lipsa lor de agilitate nu e înnăscută și e condiționată de mediul în care sunt puși.
Pe scurt, învățăm oameni, cum învățăm câini. Nu le folosim etajul adult al imaginației, al devenirii, al creșterii, al sensului a ceea ce fac, ci doar relația dintre rezultat și răsplată.
Dacă vorbim de mecanismul ancestral care ne ferește de pierdere, de eșec, de pedeapsă, în mod cert ne vom feri să greșim. Când greșim, ne e frică de greșeală pentru că putem pierde ceva, poate exista o reacție socială adversă – cineva se uită urât la noi –, ne pierdem statutul în echipă, suntem priviți ca niște incapabili.
Poate fi și felul în care noi ne uităm la noi, care e cel mai grav. De multe ori ne ferim de greșeală și de eșec, chiar dacă nu știe nimeni c-am eșuat. Dar noi știm. Decădem în proprii ochi – e tot o pierdere de satut.
Problema cea mai mare – apropo de oamenii care au insecurități profunde la adresa propriilor persoane – este că ne blochează alte tipuri de acțiuni. Ne atașăm de ceea ce facem. Ceea ce facem ne reprezintă. Cu alte cuvinte, nu acțiunile noastre au eșuat, noi am eșuat: Eu sunt ideile mele, eu sunt acțiunile mele. Și eu sunt eșecurile, greșelile mele.
Vrem să facem bine, ne-așteptăm să facem bine, dar e foarte posibil să nu facem bine. Nu pornim de la premisa că oricum nu o să iasă. Dar nu ne așteptăm nici să facem bine. Apropo de suspendarea așteptărilor, despre care am vorbit în episodul anterior, ne lăsăm să facem cât de bine putem, în conștiința – din capul locului – că e foarte posibil să nu ne iasă.
Dacă ne uităm așa la lucruri, fiecare eșec e o oportunitate de creștere și de învățare. E o posibilitate să ne activăm curiozitatea, să ne întrebăm ce s-a întâmplat. Pe când, dacă ne uităm ca la o dramă, e pe dos. E o oportunitate de închidere, de a ne întoarce înapoi la lucrurile cunoscute, unde nu eșuăm.
Nu ești ce cred alții despre tine, nu ești ce spun acțiunile despre tine, ce spun succesele despre tine, ce spun eșecurile despre tine. Tu ești propria ta persoană și propria ta construcție. Toate celelalte sunt consecințe.
Dacă vrei să ai consecințe pozitive, trebuie să controlezi singurul lucru pe care îl poți controla pe lumea asta – și acela cu limite – și anume pe tine însuți. Nu trebuie să te preocupe ce cred alții despre tine, dacă ai succes sau eșec în viață, ci trebuie să te preocupe să fii cea mai bună versiune a ta în fiecare moment, în fiecare etapă din viață.
Dacă reușești să te mobilizezi în jurul acestei idei, asta o să te facă pe de o parte mai curajos – pentru că nu o să-ți mai fie teamă așa mult de eșec, de ce cred alții și de pierdere –, pe de altă parte, o să te facă mai smerit – pentru că n-o să-ți mai atribui toate succesele ție, personal. N-o să te mai „umfli ca un pește-balon” J, ci o să te bucuri că ai avut curaj și ai reușit să faci lucrul respectiv.
Nevoia de devenire e insațiabilă versus nevoile care pleacă din frică și care se termină atunci când a dispărut amenințarea. Când a dispărut amenințarea, intrăm în homeostază și chiar nu ne mai vine să plecăm de acolo. Faptul că am găsit un loc sigur ne face să ținem de el.
Autodevenirea e un motoraș continuu. Cu cât reușim mai mult, cu atât căpătăm mai multă încredere că putem. Un sfat e să ne propunem pași mici. Să începem, de exemplu, prin a ne preocupa mai puțin dacă suntem bine văzuți în exterior și să vedem ce se întâmplă. Să fim mai puțin atenți la eșecurile noastre și să ne concentrăm mai mult pe lucrurile care ne-au ieșit.
Să ne cultivăm curiozitatea. Să ne cultivăm mirarea. Să învățăm să fim din nou uimiți ca atunci când eram copii. Să luăm una dintre aceste idei și s-o cultivăm până când începe să dea rezultate. Și apoi să o luăm pe alta, și tot așa.
***
Data viitoare vom vorbi despre cum învață adulții și despre ideea că managementul așa cum îl știam nu susține neapărat învățarea.
ascultă pe
Extra resurse
ascultă pe