„O numim ipocrizie și suntem revoltați când o vedem la alții. Dar e important să înțelegem că toți o facem și să încercăm să fim noi mai buni înainte de a-i critica așa de aspru pe ceilalți. Să realizăm că toți suntem afectați și că o atribuim prea ușor caracterului, fără să înțelegem mecanismele psihologice care o creează și care ne afectează pe toți.”
Subiectul episodului de astăzi pleacă de la un comentariu pe care l-am primit la unul dintre ultimele noastre episoade, legat de discrepanța dintre valorile pe care declarăm că le avem și cele pe care le demonstrăm prin comportament, prin ceea ce facem. Și anume, conceptul de disonanță cognitivă.
E un fenomen foarte răspândit, cu care ne confruntăm practic în fiecare zi, nu doar în organizații, ci și în viața personală. Există și proverbe: „Să faci ce zice popa, nu ce face popa” sau „Una zicem, alta facem”. Din punct de vedere social e de așteptat, deși nu neapărat încurajat, să ne comportăm diferit decât spunem că ne comportăm.
Proverbul cu popa pune în centru un model, o persoană care ar trebui să fie deasupra bănuielii că ar avea un caracter slab. Astfel ilustrează mai bine fenomenul, fiindcă în realitate nu e o problemă de caracter, ci e ceva foarte răspândit, la care suntem expuși cu toții într-o măsură mai mare sau mai mică.
Fiecare dintre noi avem în minte o imagine despre sine care este în general pozitivă. Există și oameni care au o impresie mai degrabă proastă despre ei, prin comparație cu cum îi văd ceilalți. Dar cei mai mulți dintre noi avem o imagine bună despre sine și avem nevoie de asta, face parte din sănătatea noastră mentală să avem o imagine bună despre noi.
O imagine mai puțin bună e legată, în general, de competențe și abilități, nu atât de valoarea noastră morală. E mai ușor, în principiu, să acceptăm că avem minusuri în zonele acestea – oamenii au talente diferite. Din perspectivă morală, socială, avem nevoie să ne putem uita în oglindă, să spunem că suntem oameni buni.
Sub presiunea mediului, a unor experiențe, a unor contexte, se întâmplă uneori să facem altceva decât spunem că e bine să facem. Faptul că vedem sau ne prindem, sau poate cineva ne atrage atenția că facem altceva decât credem că ar fi bine să facem, creează o situație de tensiune, această disonanță cognitivă.
Ideal ar fi să rezolvăm disonanța în sensul corectării comportamentului, dar ca să facem asta trebuie să acceptăm că suntem oameni răi, că am făcut ceva care e contra valorilor pe care le declarăm, contra imaginii de sine pe care ne-am creat-o. Foarte mulți dintre noi nu suntem capabili să acceptăm acest mesaj și găsim alte căi prin care s-o rezolvăm.
Una foarte frecventă este că ne explicăm diferența în afara noastră, prin altceva decât explicații de natură morală. De pildă, dacă e o problemă etică, o relativizăm: „Eu sunt un om bun, dar în acest moment asta nu e ceva important”. Dacă sunt un om generos, îmi spun că nu dau bani pentru o anumită cauză, fiindcă nu e cea potrivită pentru mine. Mă duc la supermarket și parchez pe un loc rezervat pentru handicapați pentru că nu stau mult și o fac doar de data asta. Nu e ceva ce aș declara că e ok, nu e în spectrul meu de filosofie morală, dar când o fac, o înghesui acolo, găsindu-mi o explicație.
În anii 60-70, Leon Festinger, un psiholog american, a vrut să vadă ce se întâmplă cu oamenii care au credințe puternice atunci când acestea sunt în mod evident desființate. Împreună cu alți cercetători, a infiltrat niște oameni într-un grup care credea că Pământul a fost vizitat de extratereștri, că era pe o direcție greșită și urma distrugerea lumii, dar că extratreștrii urmau să vină înapoi, la o dată precisă, și să-i salveze pe cei aleși, care înțeleseseră toate lucrurile acestea.
Își vânduseră casele, își încheiaseră socotelile cu lumea. Dar extratereștrii n-au venit. Așteptarea naturală ar fi fost să zică: „Ne-am înșelat, poate că n-a fost în regulă ce credeam”. Însă foarte puțini dintre ei au abandonat grupul. În loc să accepte ideea că poate au greșit, au căutat tot felul de explicații care le-au întărit și mai tare credința: că o să vină în altă zi, că au măsurat greșit, că a fost un test despre credința lor.
În momentul în care ne confruntăm cu situații în care investim ceva important într-o cauză, într-o credință, într-o linie de acțiune care se dovedește a fi pierzătoare, până la urmă tindem să investim și mai mult în ea. E un fenomen care se numește escaladare a angajamentului pe un drum care nu duce nicăieri.
E din aceeași categorie cu „sunk cost effect” – efectul costurilor îngropate, care se vede în economie, în investiții foarte mult. Atâta vreme cât sunt pe drumul ăla, efortul pe care l-am depus nu e pierdut, încă mă îndrept către ceva. În momentul în care mă opresc și îmi zic că trebuie să accept că chestia asta e pierzătoare, tot efortul pe care l-am depus înainte e pierdut.
Mintea noastră e foarte adversă la pierdere. Asta se întâmplă și cu onestitatea. E parte din rezolvarea disonanței cognitive. Disonanța cognitivă are mai multă legătură cu imaginea de sine, decât cu efortul pe care îl depunem. Dacă efortul are o reflexie asupra imaginii noastre de sine, asta creează o motivație foarte puternică să nu acceptăm mesajul.
Dacă încerci ceva și n-ai reușit, înainte să încerci răsplata era valoroasă, dar după ce ai încercat și n-ai putut să o obții, dintr-o dată nu mai e valoroasă. E fenomenul cel mai pervers al disonanței cognitive. Că îți schimbi retroactiv credințele ca să ți se potrivească cu acțiunile. Nu accepți mesajul că ai o credință greșită.
La un concurs de vânzări, primii 10 în ordinea atingerii target-ului plecau într-o excursie plătită de companie la Ibiza. Concursul era gândit să genereze energie, să crească activitatea și rezultatele. Ceea ce s-a întâmplat cu 15%-20% dintre ei. Restul însă au început să-și explice eșecul în tot felul de feluri care să scoată în afara lor mesajul că ceva e în neregulă, că nu sunt buni. Cineva a zis: „Ibiza e de c…, nu merită efortul”. Dacă erai printre primii, merita, dar dacă erai printre ultimii, nu mai merita să te chinui.
Efectul Ikea – sindromul efortului excesiv. Dacă depun excesiv de mult efort pentru ceva, începe să aibă o conotație de valoare. Dacă apoi acel ceva se arată a nu fi meritat efortul, înseamnă că am fost fraier, am fost prost. Dar eu nu pot fi prost. Și atunci încarc acel ceva cu valoarea efortului excesiv. Asta se întâmplă cu mobila de la Ikea, de unde și numele. Asamblarea sa, deși e făcută să pară foarte simplă, cere de obicei mai mult efort decât te aștepți.
Asta e foarte ușor de generalizat și are efecte foarte puternice. De pildă, toate grupurile selective – fraternități, cluburi – au la intrare un proces de acces care e foarte laborios și câteodată e fizic, brutal. Dacă l-ai trecut, nu mai poate fi un grup nasol fiindcă „m-am supus la tot chinul ăla ca să intru în el, musai e ceva mișto”.
Într-un experiment făcut de Leon Festinger cu studenții lui – „Consecințele cognitive ale supunerii forțate” – acesta i-a așezat în fața unui panou cu 100 de comutatoare, fiecare puse la întâmplare pe 10 poziții. Tema era să le aducă pe toate la zero. O sarcină tâmpită și plictisitoare. Apoi i-a plătit (pe unii cu 1 dolar, pe alții cu 10) pentru a spune altor colegi, potențiali participanți la studiu, că experiența a fost interesantă și plăcută.
La final, au completat un chestionar, una dintre întrebări fiind „Cât de interesantă ți s-a părut sarcina?”. Celor care au fost plătiți cu un dolar, li s-a părut mult mai interesantă decât celor plătiți cu 10 dolari. Dacă au acceptat să facă treaba pe atât de puțini bani și i-au mai și mințit pe colegi, trebuie să fi fost foarte specială – „Ori sunt prost și ticălos ori sarcina e mișto”. Dacă sarcina era mișto, îi scăpa de ambele etichete.
Am merge uneori foarte departe încercând să ne păstrăm imaginea și părerea bună pe care o avem despre sine. Ne este greu să admitem că ne-am înșelat, că poate am fost proști în anumite situații, că am greșit și ne-am încălcat valorile.
În primul rând, e mai greu să acceptăm că ne-am încălcat valorile decât că am făcut ceva greșit din perspectiva abilităților. Avem nevoie așa de mult să ne acceptăm pe noi și să ne spunem că suntem oameni buni, fiindcă dacă ne spunem că nu suntem oameni buni, tindem să vedem asta ca pe o sentință, să ne proiectăm într-un viitor static: „Suntem ce suntem, nu ne mai putem schimba”. Dacă mi-ai pus acum o etichetă, e cumva pe viață.
Ceea ce e un pic paradoxal, pentru că dacă ne uităm înapoi, n-avem această părere. Dacă cineva ne întreabă cum eram la 20, la 30 de ani, suntem capabili să spunem că ne-am schimbat, că am evoluat. Dar dacă ne întreabă cum credem că vom fi peste 20 de ani, răspundem că o să fim așa cum suntem acum. E o teorie cercetată de Daniel Gilbert – iluzia sfârșitului istoriei – ideea că eu știu că am evoluat, dar de aici încolo nu mă mai văd evoluând, mi se pare că sunt static.
Pentru a putea evolua e important să accepți că ești unde ești și că ești așa cum ești acum. Ceea ce e foarte greu și din perspectiva în care mulți dintre noi avem credința că acceptarea e un final. În realitate, mintea noastră funcționează pe nevoia de auto-împlinire. E hrănită puternic de stima de sine și de încrederea în sine. Dacă accept că sunt unde sunt și sunt ok unde sunt, asta mă eliberează să fiu un om mai bun, să mă duc în alt loc. Dacă nu accept, o să-mi declanșez toate mecanismele defensive ca nu cumva să aflu despre mine că nu sunt un om bun și asta mă blochează.
Dintre valorile la care ținem și care ne definesc ca oameni buni, onestitatea e unul dintre cele mai importante. Am vorbit cu câteva episoade în urmă despre cercetările făcute de Daniel David, Dorin Bodea și de alții de la noi cu privire la încrederea socială. Majoritatea românilor, 85%, cred despre ei că sunt onești și doar 11-12% cred că ceilalți sunt onești. E un ecart foarte mare între cum ne vedem pe noi și cum îi vedem pe ceilalți.
Suntem mai permisivi cu noi, în general, iar cu ceilalți mai puțin. Avem nevoie când ne uităm dimineața în oglindă să ne spunem că suntem oameni buni. Însă nimeni nu e perfect și știm asta. Dar tolerăm o marjă de neonestitate ca fiind ceva care face parte din viață. Nimeni nu e perfect onest, dar în limita asta mă pot încă considera un om bun.
Cercetările profesorului Dan Ariely au arătat că limita nu e fixă, poate fi influențată, în sus dar și în jos, de factori externi: contexte nefavorabile, presiuni din partea surselor de autoritate, presiuni din partea grupului. E foarte frecventă la noi relativizarea binelui pentru că vedem pe alții că nu îl fac. Dacă alții aruncă gunoiul unde nu trebuie, eu de ce nu l-aș arunca? Nu e bine să parchezi unde nu trebuie, dar toată lumea o face, eu sunt prost că n-o fac.
Asta explică și diferența între cum ne vedem pe noi și cum îi vedem pe ceilalți. La ceilalți vedem aceste scăpări, la noi sunt explicabile că vin de la ei. Faptul că ei o fac ne face pe noi să deviem de la propriile valori – „Așa funcționează lumea, eu sunt neputincios să rezist la chestia asta, n-am ce să fac”. Există acest spațiu, care ne permite încă să fim să fim ok cu noi înșine.
Acest fenomen, al relativizării binelui, e foarte asociat cu competitivitatea. Competivitatea e strâns legată de lipsa de etică, nu în sensul că toți oamenii competitivi sunt neetici, ci în sensul în care mărește limita noastră de abatere. Dacă eu sunt foarte competitiv și văd în jurul meu oameni care se comportă neetic și reușesc în fața mea, asta îmi forțează mie valorile morale și la un moment dat mă obligă sau mă simt prost cu mine dacă nu fac și eu ca ei.
Ariely are o cercetare interesantă care confirmă o practică milenară a bisericii, în particular, a bisericii creștine. Există noțiunea de pantă alunecoasă – nu devii neonest de pe azi pe mâine, ci e un proces gradual: „Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou”. E adevărat, doar că procesul nu e liniar. Adică mici derapaje etice nu produc mari derapaje etice, în mod necesar.
În cercetarea lui Ariely, oamenilor li s-a creat un mediu în care puteau să fie oricât de neonești. Aveau o răsplată dacă făceau ceva, dar nu îi verifica nimeni dacă făceau bine sau prost. Ar fi putut să facă prost și să obțină o răsplată mai mare cu efort mai mic. Concluzia a fost că mai toată lumea „taie colțuri”, dacă poate, dar puțin. Nu sunt puțini care fură mult, ci mulți care fură puțin.
De exemplu, lumea se plânge de cei de la putere sunt hoți, dar dacă ei închiriază un apartament, nu fac contract și iau banii la negru. Fac asta pentru că se încadrează încă în limita în care se pot uita la ei ca oameni buni. Odată ce se apropie de limita asta se opresc. Faptul că astăzi fac un contract de închiriere și nu-l declară la Fisc, nu înseamnă că mâine o să spargă o bancă.
La un moment, sub presiunea mediului, pot să fac ceva care mă împinge afară din limita asta. Nu mă mai pot uita la mine ca la un om onest și se rup zăgazurile – dacă tot nu mai sunt un om onest, dacă toți sunt hoți, măcar să fur mult. Aici, într-adevăr, se întâmplă că chestii mici se adună la ceva mare, dar trebuie să sar pârleazul de imagine de sine, ca să mă duc acolo.
Dacă mărturisesc ce am făcut, apropo de practica milenară a bisericii, și oamenii cărora le-am făcut rău cu ocazia asta mă iartă, mă întorc înapoi. Mă pot uita la mine din nou. Astfel, iertarea ca valoare socială e foarte importantă, pentru că resetează relația înapoi în locul acela unde ne putem păzi singuri. Dacă mă scoți de acolo, eu cu mine nu mai am limite. Și atunci limitele nu-mi pot veni decât din afară.
Există și situații în care dacă știu că pot să fiu iertat, nu văd niciun motiv pentru care n-aș continua să fiu un om rău, și intervine pedeapsa. Din cercetarea lui Ariely reiese însă că iertarea e mai puternică decât pedeapsa. Pedeapsa, mai ales damnarea, ne scoate din spațiul moral.
Într-o societate în care n-ar exista iertare și ispășire, odată ce am păcătuit, în termeni religioși, nu ne mai putem întoarce de acolo. Comportamentul nostru social nu mai poate fi determinat decât extrinsec: „Eu oricum sunt în afara societății, cineva trebuie să mă constrângă și să mă pedepsească. Altminteri, eu fac numai rău”. Nu se poate trăi într-o astfel de societate.
Există oameni care vor abuza acest sistem și e bine ca ei să fie identificați și cumva eliminați. Dar sistemul, în sine, mi se pare foarte bun, foarte deștept. Nu cred că e o întâmplare că Biserica a instituționalizat asta. Cred că e o practică socială pe care Biserica sau Iisus a văzut-o ca valoroasă și a propus-o ca normă fundamentală a unei doctrine.
În unele cazuri abuzul este așa de grav încât e nevoie și de un mecanism de puniție care să-l descurajeze. Problema e că în societatea modernă nu mai avem deloc ispășire. Faptul că ți-ai ispășit pedeapsa nu te aduce înapoi în societate, pentru că chestia aia îți e legată de gât pentru restul vieții. Societatea știe drumul de la social la asocial, dar nu-l știe și înapoi.
Suntem foarte rapizi la a vedea derapaje la alții și deloc buni la a le vedea la noi. Vedem „paiul” din ochiul seamănului, dar nu și „bârna” din al nostru. O numim ipocrizie și suntem revoltați când o vedem la alții. Dar e important să înțelegem că toți o facem și să încercăm să fim noi mai buni înainte de a-i critica așa de aspru pe ceilalți. Să realizăm că toți suntem afectați și că o atribuim prea ușor caracterului, fără să înțelegem mecanismele psihologice care o creează și care ne afectează pe toți.
Suntem produsul nu doar al credințelor noastre, ci și al credinței noastre în noi. Dacă nu suntem în stare să acceptăm că astăzi am fi putut face ceva rău, nu vom putea niciodată să fim oameni mai buni. Ca să poți să fii un om mai bun trebuie să începi de la ideea că poți greși și că greșelile trebuie să te determine să reflectezi și să faci ceva diferit în viitor. Să înțelegi că ființa ta de mâine e un produs al unei evoluții care începe cu ființa ta de azi, pe care trebuie să o accepți ca atare, cu luminile și cu umbrele ei, dacă vrei să poți s-o schimbi.
ascultă pe
