„Noi credem că avem autodeterminare, și gândire rațională, și capacitatea de a alege. Și totuși este atât de ușor să devenim parte dintr-un trib sau altul.”

Am vorbit în episodul trecut despre ideea că grupurile au un comportament paradoxal: uneori pot să funcționeze mult mai bine decât indivizii, iar alteori pot să funcționeze mult mai rău, totul fiind, de fapt, o chestiune de arhitectură. Și am vorbit despre cele trei fenomene care scot ce e mai rău din grupuri, care le fac să funcționeze mult sub potențial sau care duc chiar la distrugerea funcționării grupurilor: conformismul, diluția responsabilității și tribalismul. Le-am dezvoltat anterior pe primele două, iar astăzi vom vorbi despre al treilea, respectiv tribalismul.

E un subiect important și vast care are legătură cu organizațiile, dar care atinge și viața noastră, a fiecăruia dintre noi, dincolo de zona organizațiilor.

Vorbim de tribalism când apartenența noastră la un grup devine definitorie și ajunge să ne capteze identitatea

Asta are tot felul de consecințe. Unele nu sunt neapărat periculoase, pot fi chiar utile. Dar multe dintre ele, mai ales la scara societății sau la scara organizațiilor de dimensiuni mai mari, pot fi foarte neplăcute. Pentru că ne organizăm în societăți și în grupuri mari de relativ puțină vreme, în timp ce reflexul de identitate de grup e mult mai vechi decât societatea și e cumva opus valorilor sociale pe care le-am definit.

Organizarea în triburi e naturală. Foarte multe animale, mai ales mamifere, se organizează în grupuri care pot fi tribale. O teorie din antropologie spune că dimensiunea triburilor era apropiată de numărul lui Dunbar. Așa s-a organizat mintea noastră din punctul de vedere al relațiilor sociale. Sunt cam 150 de oameni cu care putem avea relații apropiate, adică îi cunoaștem, știm ceva despre ei, putem să comunicăm și să colaborăm ușor cu ei.

Ricardo Semler, un om de afaceri din Brazilia, are un principiu conform căruia nicio companie de-ale sale nu poate să treacă de numărul lui Dunbar. Dacă trece de numărul lui Dunbar, o sparge în două. Pentru că vrea să combată fenomenul tribalismului, neluptându-se cu el. 150 e numărul maxim de oameni care pot face ceva împreună, în mod natural. Sunt companii mari, care au sute de mii de angajați care fac ceva împreună, dar aceia nu sunt organizați natural.

Principalul avantaj pe care îl aduce tribul e securitatea

Există motive care țin de evoluția noastră ca specie, care favorizează ideea de tribalism și organizare a noastră în triburi. Pe de-o parte e noțiunea de securitate pe care ne-o dă faptul că suntem mai mulți. Ne face să ne simțim mai protejați. Colaborarea în interiorul tribului îi mărește individului șansa de supraviețuire. Fiindcă putem colabora cu alții ca să rezolvăm probleme sau ne putem apăra împreună dacă suntem atacați. De aici și constatarea rezultată în urma unei cercetări, că oamenii care trăiesc singuri dorm mai iepurește, se trezesc des și nu au un somn așa odihnitor. Teoria este că nu se simt în siguranță în somn. Dacă dormim în interiorul tribului, cumva ne apărăm unii pe ceilalți.

Există acest reflex și la multe din deciziile pe care luăm individual – dacă alții le-au mai luat înainte, ni se pare că e o decizie bună. E noțiunea de consens social – au mai făcut-o și alții, înseamnă că e o decizie bună. Dacă tribul e cu mine, mi-e mai bine și trăiesc o viață mai sigură. Și atunci, nevoia de a ne alătura unui trib și de a ne ține aproape de trib e atavică, e foarte profundă. Ne ferim să fim excluși cu orice preț.

În triburile ancestrale, să faci parte dintr-un trib era o chestie de supraviețuire. Fiind o competiție pentru resurse, era normală rivalitatea dintre triburi. De asta e și complicat de gestionat reflexul tribal, pentru că e orientat împotriva felului în care am organizat societatea în zilele noastre. E orientat către atomizarea societății și către competiție între grupuri, nu către omogenizarea societății. Și trebuie să ne luptăm cu el, din perspectiva asta.

Cât de ușor se împarte lumea, cât de ușor este să împarți lumea

Un cercetător evreu, influențat de Holocaust, și-a pus problema cât de greu sau cât de ușor este te identifici cu un grup și apoi să-i adopți valorile și credințele, chiar dacă sunt demente – cât de ușor este să adopți o identitate de grup. A chemat mai mulți oameni într-o sală, le-a arătat niște poze pe un ecran alb cu multe puncte negre, le-a cerut să aproximeze rapid câte puncte sunt pe ecran și să scrie numărul pe o foaie. A adunat foile și le-a spus, fără să le dea numărul exact, cine a aproximat într-o limită de eroare acceptată și cine nu.

Celor din urmă le-a mulțumit pentru participare și le-a oferit ocazia de a participa la alt studiu. Au primit o sumă de bani pe care să le-o împartă celorlalți din cameră. S-a constatat cu mare surprindere că oamenii au împărțit semnificativ mai mulți bani celor care au numărat punctele ca ei, fie bine, fie prost. Deși, împărțirea celor două grupuri a fost complet arbitrară, n-a stat nimeni să numere punctele, i-au tras la sorți. Un criteriu atât de trivial și atât de lipsit de relevanță a creat totuși identitate de grup.

Și-a pus întrebarea: „Unde e limita? Care e acel tip de discriminare care nu produce efecte?” Au ajuns până la următorul experiment: participanții au primit cadou un tricou cu care au fost rugați să se îmbrace. Sub scuza că n-au găsit tricouri la fel pentru toți, unii au primit roșii, alții albastre, distribuirea lor fiind absolut aleatorie. Apoi le-au dat iar să împartă bani. Oamenii au dat mai mult celor care purtau tricouri de aceeași culoare cu ei. Concluzia a fost că e nevoie de foarte puțin pentru a intra în starea mentală: „noi versus ei”.

Cum arată tribalismul în organizații

În organizații, cel mai frecvent lucru pe care o să-l putem vedea e că se creează silozuri. În multe organizații, se întâmplă să ne petrecem toată viața profesională pe care o avem în acea organizație, într-un singur departament. Să progresăm în departamentul respectiv, și atunci, să ne identificăm cu el. Acesta o să aibă un model de înțelegere a lumii interioare a organizației diferit de al celorlalte departamente.

Ca lider, necesitatea de a te lupta cu identitatea de grup e permanentă. Nu te poți relaxa. Să zici că ai făcut niște proiecte interdepartamentale și acum stai liniștit. Trebuie să tot timpul să-ți propui chestia asta. Orice fel de colaborare pe laterală trebuie forțată. Odată ce îi pui pe oameni în proiecte comune, apare problema că venind din triburi diferite, e foarte greu să-i faci să colaboreze.

Într-o corporație exista o regulă foarte deșteaptă și anume că nu aveai acces la anumite niveluri ierarhice dacă veneai dintr-o singură divizie. Trebuia să mai fi trecut prin alte două. Și mergeai ca director în alte departamente, nu te pricepeai deloc, te ajutau cei de-acolo, dar învățai cum e treaba. Astfel experimentai tot timpul și lumea „de dincolo de gard”, creai relații cu oamenii din celelalte departamente. Faptul că vedeai lumea din mai multe unghiuri te ajuta foarte tare.

Există tendința de a atribui tot ce merge prost tribului adversar, tendință evidențiată într-un experiment celebru, numit Robbers Cave Experiment. Și e relevantă pentru felul în care vedem că funcționează societatea în jurul nostru, atitudinea pe care o observăm în spațiul public, între diverse culori politice, între diverse grupuri non-guvernamentale și o anumită politică a guvernului. E vizibilă dinamica în care în mod cert ceilalți sunt de vină.

Tribalismul e opus alterității, în general, și opus diversității

Comportamentul tribal cere un fel de „xenofobie”. Adică celălalt trebuie să fie diferit de mine ca să mă pot diferenția de el. Și asta îl face, prin definiție, greșit. Una din consecințe e că încep să-i atribui toate relele care mi se întâmplă. România are obsesia asta cu dușmanii – sunt și în imnul național. Dacă-i întrebi, mulți români consideră că orice se întâmplă în România greșit e din pricina altora. „Cine o iubi străinii, mânca-i-ar inima câinii”. Asta a spus poetul nostru național. E foarte adâncă chestia asta și nu e deloc ușor de luptat cu ea.

Unul din motivele pentru care nu e ușor de luptat cu ea e identitatea comună. Grupurile creează o identitate comună. Nu numai că favorizez grupul meu, dar îi adopt mentalul, mentalitatea. În general, știi că că ai adoptat o identitate atunci când cei care au alte păreri, valori sau altă identitate decât tine sunt nasoi prin definiție. Când altfel de înțelegere a lumii nu mai încape. Dacă aparții celuilalt grup, nici nu mă gândesc cine ești, înseamnă că nu ești ok, prin definiție.

Dacă e o identitate înseamnă că eu așa sunt. Și eu nu pot fi rău, eu sunt un om bun, și ce fac, fac bine, ceea ce înseamnă că dacă tu ești diferit, n-ai cum să fii bun. Felul tău de a vedea lumea nu poate să încapă, pentru că asta m-ar face să-mi pun la îndoială propria mea identitate. Și e foarte diferit să-ți pui la îndoială identitatea versus să-ți pui la îndoială părerile. În sensul în care este aproape imposibil să-ți pui la îndoială identitatea. Părerile poate că le-aș mai putea pune la îndoială, dar identitatea este cine sunt în adâncul meu, în fibra mea.

Cu cât suntem mai confortabili, mai proeminenți într-un trib, cu atât mai greu ne va fi să avem păreri diferite de ale acestuia

Motivul pentru care oameni nu se pot izola de ideologia de grup odată ce-i adoptă identitatea este că opinia lor despre acel subiect n-are nicio relevanță asupra vieții lor din perspectivă individuală. Dacă n-aș fi atașat unui grup, ci aș fi o individualitate și ar trebui să decid dacă, de exemplu, încălzirea globală e un fenomen sau nu, indiferent ce decid, viața mea nu va fi influențată. Pot doar să-mi schimb obiceiurile de consum, poate. În schimb, dacă fac parte dintr-un grup și am o identitate de grup asumată, chestia asta mă poate exclude din grup. Pentru că din momentul ăla, devin eu dușmanul, eu sunt alteritatea.

David Brooks, celebru jurnalist și autor american, la un moment dat a ajuns la concluzia că grupul lui de conservatori greșește cu privire la subiectul încălzirii globale și a scris un articol despre asta. Și povestește că a fost practic expulzat din grup ca urmare a acelui articol: „Viața mea socială a dispărut peste noapte.”.

Deci e un cost foarte mare. Chiar dacă în zilele noastre poți să zici că nu mai mori dacă tribul te exclude, poți să supraviețuiești și fără trib, dar emoțional noi avem nevoia de atașament. Suntem ființe sociale. Ți se schimbă lumea dacă tribul te exclude. Și cei din tribul celălalt n-o să te accepte. O să fii un paria pentru ambele părți.

Ideologia tinde să fie din ce în ce mai puternică, ca un vortex care se autopropagă și polarizează

Observăm că a dispărut mijlocul din foarte multe opinii. De ce? Pentru că dacă ești la mijloc, nu ești în niciun trib. Vortex-urile astea au antrenat din ce în ce mai mulți oameni. Au dispărut oamenii care mai au încă întrebări sau care nu sunt încă foarte convinși de stânga sau de dreapta.

Definiția tribului este că există un adversar. Ca să fiu într-un trib la mijloc ar trebui să am păreri atât dintr-o parte, cât și din cealaltă. Asta mă pune într-o situație în care toată lumea mi-e adversă și e foarte greu de trăit acolo. Și atunci, o să-mi aleg o tabără. Și e foarte greu să fii parte dintr-un trib atâta timp cât într-o situație ți se pare că o parte are dreptate, în altă situație ți se pare că cealaltă parte are dreptate.

Practic nu numai că a dispărut mijlocul, dar au dispărut punțile. Mijlocul crea punțile. De exemplu, bătălia politică, tradițional se ducea la centru, se ducea pe nehotărâți. Nehotărâții nu făceau parte din niciun trib și atunci puteau fi influențați. Ei judecau după ce se punea pe masă. Dar nu după opțiuni partinice, ci după opțiuni legate de politica propusă. Acum au devenit partinice.

Avem nevoie de un sistem educațional care să ne învețe să integrăm alteritatea, să ne învețe să construim punți față de ceilalți, să ne îndoim de noi înșine

Un studiu a arătat că cu cât ești mai educat, cu atât poți fi polarizat mai tare. Concluzia fiind predefinită – e concluzia tribului tău –, ce ai de făcut este să o susții. Și o susții mult mai bine dacă ești educat și știi să manipulezi niște date statistice.

Johnatan Haidt, scrie în cartea sa „Mintea moralistă” („The righteous mind”), că trebuie să ne imaginăm rațiunea ca fiind secretarul de presă, iar emoțiile noastre profunde, care țin de identitatea noastră, ca fiind președintele. Secretarul de presă nu e acolo ca să ia decizii, el e acolo ca să le explice frumos. Și atunci, cu cât ești mai inteligent și cu cât ești mai educat, ai argumente mai bune și ești un secretar de presă mai bun. Ai acces la mai multe date, la niște motivații mai sofisticate cu care să-ți susții punctul de vedere pe care l-ai stabilit deja. Și invers, să poți să ataci punctul de vedere advers.

Problema cu educația este că, din păcate, în foarte multe sisteme de educație, și într-al nostru prevalent, e văzută ca o educație la nivelul intelectului și al rațiunii. Ori rațiunea nu poate schimba chestia asta, ci dimpotrivă, o accentuează. Am avea nevoie de un parcurs educațional care să se îngrijească și de morala noastră, de înțelegerea fenomenelor ăstora care sunt neraționale.

Ideea că facem parte dintr-o categorie superioară e foarte ușor de creat și poate duce la comportamente abuzive

Jane Elliott, o profesoară americancă, a făcut un experiment într-o școală, prin care a vrut să le arate elevilor cum e să faci parte dintr-un grup discriminat. Deși scopul principal era evidențierea efectelor discriminării rasiale, experimentul poate fi privit și din perspectiva discriminării tribale. Faptul că m-ai pus într-o categorie și mi-ai zis că sunt într-o categorie superioară mă face să am un tip de comportament abuziv cu ceilalți. Toți membrii grupurilor ideologice consideră că ideologia lor e superioară. Nu-i neapărat nevoie să-mi zică cineva, e natural ca eu și ai mei să considerăm că avem o viziune asupra lumii superioară celorlalți. Și asta induce felul ăsta de comportament. Ca să te lupți cu el îți trebuie un fel de educație care îți cere să integrezi puncte de vedere diferite, nu să stai tu pe linia ta și să înveți matematică și fizică și eventual să te bucuri că ești mai deștept ca alții.

E înfricoșător aproape, cât de ușor este să ne lipim de o gașcă sau alta fără să ne dăm seama că o facem. E inevitabil, nu suntem făcuți să trăim singuri. Nu e o pledoarie pentru singurătate, ci pentru a înțelege că în momentul în care consideri că nu poți să gândești altfel decât grupul tău, ești într-o astfel de situație. În momentul în care orice spune cineva din grupul tău e ok și orice spune cineva din alt grup nu e ok prin definiție, ți-ai suspendat judecata și ți-ai predat-o grupului. Și e important să ne prindem când se întâmplă asta.

Cum recunoști că ai triburi în organizație și ce ai putea să faci?

Trebuie să te uiți la lucrurile care par să genereze identitate comună pe subgrupuri sau pe silozuri din organizație. Semnalul principal e că oamenii ăia au un anume fel de a vedea lumea și nu-s deloc deschiși la a integra păreri diferite.

Una din muncile de leadership e crearea unei arhitecturi care favorizează ceea ce vrei să obții. Și asta are și o dimensiune structurală, adică modelul de funcționare trebuie să ceară oamenilor să se amestece, dar are și o dimensiune culturală. Simplul fapt că ai creat un sistem care le cere oamenilor să colaboreze nu înseamnă că vor ști să o facă. Dar odată ce ai creat sistemul, ai creat nevoia, poți să intervii cultural, să faci training-uri, să ai ședințe comune unde să introduci chestii despre valori, să ai discuții despre asta. Dar nu poți face lucrurile astea decât în momentul în care sistemul e aranjat în această direcție. Dacă sistemul încurajează izolarea și conformismul, nu te aștepta ca lucrurile să se întâmple diferit.

Data viitoare

În episodul următor o să revenim la partea luminoasă a vieții. O să vorbim despre când și cum sunt grupurile geniale, despre sinergie, înțelepciunea mulțimilor, și altruism și spirit de sacrificiu.

Nu uitați că ne puteți trimite întrebări, idei de teme de discuții și feedback sau opinii la adrian@decoder.ro sau andreea@decoder.ro.