Decoder-logo

Sezon 3. Episod 6:

Cum ne funcționează mintea? Cele 2 sisteme mentale

Adrian Stanciu

Andreea Roșca

Podcast realizat cu sprijinul

Am vorbit data trecută despre așteptări și aspirații și despre cum ar fi înțelept din partea noastră să o lăsăm mai ușor cu așteptările și să le înlocuim cu aspirații. Astăzi intrăm într-un capitol complet nou despre gândire și cum ne funcționează mintea.

Este un subiect foarte vast, și o să ne oprim la un singur aspect al acestuia, anume cel pe care l-a descris Daniel Kahneman în celebra lui carte „Gândire rapidă, gândire lentă”: felul în care mintea funcționează în două sisteme de gândire diferite, care sunt legate și interacționează între ele: sistemul automat și sistemul rațional.

Asta are consecințe foarte directe asupra felului în care reacționăm la stimuli, dar și asupra felului în care învățăm, adică în care reacționăm la stimuli noi. Explică într-o oarecare măsură și de ce uneori învățarea e așa de dificilă, mai ales în cazul adulților. Are consecințe și asupra felului în care conducem oamenii, a felului în care le cerem să fie inovativi, în adaptarea la schimbare și în toate conceptele managementului zilelor noastre.

 

Sistemul gândirii automate

Vasta majoritate a deciziilor pe care le luăm într-o zi le luăm fără să gândim. Le luăm cu un sistem de gândire care e complet autonom și complet automat – gândire poate nu e cuvântul potrivit, fiindcă tindem să asociem gândirea cu gândirea conștientă, dar îi spunem așa în lipsă de alt cuvânt mai bun. Sistemul ia decizii de capul lui și acționăm în baza acestor decizii.

E un sistem foarte sofisticat. Nu prea îl valorizăm la adevărata lui valoare, pentru că avem tentația să valorizăm lucrurile care ne fac speciali – pentru noi, rațiunea e o indicație a umanității, la grecii antici era suprema virtute, e ceva care ne face să ne simțim diferiți și unici. Chiar așa și e, fiind ceva care ne diferențiază în mare măsură de restul lumii vii.

De fapt, cea mai sofisticată parte a minții noastre este cea pe care o împărtășim cu foarte multe alte animale, și anume sistemul automat de a lua decizii, care rulează tot timpul în fundal, nu suntem conștienți de el.

Cum ne-a ajutat frica să supraviețuim

Una din primele mari găselnițe ale vieții pe Pământ a fost reacționarea la mediu. Ca să poată reacționa, primele forme de viață au trebuit să poată detecta mediul și apoi să-și creeze niște răspunsuri automate la anumiți stimuli de mediu. Primele răspunsuri automate create au fost răspunsuri la amenințări, ca să se ferească, să poată supraviețui.

Ca atare, prima emoție și cea mai adânc înrădăcinată în mentalul nostru e frica. Aceasta generează reacții foarte rapide, de apărare. A fost o ancoră foarte puternică și, în consecință, mintea noastră este debalansată către frică. Așteptările noastre tind să fie mai degrabă negative – reacția la stimuli de tip amenințare e mai puternică decât cea la stimuli de tip oportunitate.

Kahneman a luat premiul Nobel pentru dezvoltarea teoriei perspectivelor (prospect theory), în care a dat mai multă concretețe acestor idei. După evitarea pericolelor, emoțiile au devenit din ce în ce mai sofisticate, toate având drept scop să ne îmbunătățească capacitatea de a supraviețui atât ca indivizi, cât și ca grupuri (în cazul animalelor care trăiesc în grup și care au dezvoltat emoții referitoare la grup – apartenență, iubire).

Ne gândim foarte puțin la asta, dar, dacă vorbim despre faptul că, pe de-o parte, avem un sistem antrenat să evite pericolul, care a evoluat în vreo 300 de milioane de ani, iar pe de altă parte, există această direcție care ne spune să ne schimbăm gândirea, să exploatăm oportunitatea, devine clar cât de ridicol e ce ne cerem. Am dezvoltat reacția la frică în 300 de milioane de ani, dar gândirea care ne cere flexibilitatea e foarte nouă, de fapt.

Decizii pe pilot automat versus decizii raționale

Aici e și esența problemei. Sistemul automat e foarte sofisticat. În general ia decizii foarte bune și foarte rapid, cu un consum foarte mic de energie. Poate părea ciudat să folosim cuvântul decizie, fiindcă tindem să numim decizie ceva ce e conștient. Un exemplu foarte bun pentru acest subiect, și în general pentru subiectul învățării este condusul mașinii.

La început, facem majoritatea acțiunilor conștient. De exemplu, când intrăm într-o intersecție aglomerată, ne gândim conștient la ce avem de făcut – cine are prioritate? trebuie să încetinim și să schimbăm treapta de viteză? să punem semnal? –, lucruri pe care după ce căpătăm experiență, ajungem să le facem fără să le mai ridicăm la nivelul conștienței.

De fapt, cele mai multe decizii ale noastre nu sunt conștiente. Unele sunt foarte mărunte: întind mâna să iau un pahar cu apă – și asta e o decizie undeva, e un proces, și mental, și neuronal care produce mișcarea aceasta. Dar unele sunt chiar foarte sofisticate și se întâmplă pe pilot automat.

Al doilea sistem e în principiu gestionat de neocortex și evaluează și ia decizii în mod conștient, folosindu-se de ceea ce numim rațiune. Problema e că mecanismele acestea de gândire rațională și de înțelegere conștientă a fenomenelor sunt foarte dificile. Nu sunt așa de precise ca cele automate și consumă foarte multă energie – e un efort pur și simplu să gândești așa.

Scopul minții noastre e să fie eficientă

Ca atare, scopul principal al minții noastre este să nu gândească. Întreg mecanismul nostru de învățare e orientat către a lua cât mai puține astfel de decizii conștiente, care sunt consumatoare de energie. El vrea să economisească energie, tinde către o stare de echilibru, către o stare în care funcționează pe pilot automat.

Avem nevoie de felul acesta automat de a funcționa, pentru că dacă am judeca fiecare decizie ca și cum ar fi nouă, n-am putea funcționa. Mintea noastră nu e suficient de puternică ca să funcționeze așa. E o adaptare necesară să avem un sistem automat de a decizii.

Dacă, de exemplu, n-am avea încredere că în momentul în care apăsăm pe un buton se aprinde lumina și nu ne electrocutăm, ar trebui să repetăm procesul de a înțelege cum funcționează electricitatea din nou și din nou, ceea ce e imposibil. Am petrece jumătate de zi numai în decizia de a apăsa un buton.

Cum se întrepătrund cele 2 sisteme

Mintea funcționează unitar. Cele două sisteme de gândire comunică între ele tot timpul. Centrul gândirii raționale, zona care moderează deciziile raționale e în mezocortexul prefrontal, în timp ce sistemul automat are centrul de greutate în sistemul limbic, în interior, aceasta fiind partea care s-a dezvoltat prima și care se ocupă de mecanismele reflexe. Anatomia creierului e mai complexă de atât, aceasta este o explicație sintetizată pentru o înțelegere mai simplă a fenomenului.

A existat un caz celebru, al unui bărbat care a avut o tumoră undeva în creier, exact în zona unde circulă magistrala aceasta neuronală. Au extirpat tumora, evident cu un pic mai mult pe margini ca să asigure că nu rămâne ceva. După ce a ieșit din operație, l-au testat și părea că funcționează normal. L-au trimis acasă, dar s-a întors înapoi în spital după două zile și n-a mai ieșit. A fost instituționalizat, fiindcă nu mai putea să ia decizii.

Terapeutul lui l-a întrebat la un moment dat: „Când vrei să ne vedem, luni dimineață sau joi după-masă?”. Timp de 20 de minute n-a știut să răspundă. N-avea nimic de făcut, era în spital. La un moment dat, terapeutul i-a zis: „Bine, hai joi după-masă”. A zis pe loc da”, fiindcă de fapt nu conta pentru el, dar nu putea lua decizii. Nu mai putea lua nici cele mai simple decizii.

 

Cum funcționează sistemul automat

Felul în care luăm decizii este printr-o continuă comunicare între aceste etaje ale gândirii. Sistemul automat are în centrul lui două subsisteme mari. Amândouă sunt foarte sofisticate și amândouă au implicații în felul în care ne raportăm la lume și la ceilalți.

Primul subsistem se ocupă de categorisire. Ca să înțelegem lumea avem nevoie să punem orice experiență și orice observație într-o categorie.

De exemplu, dacă ne uităm în camera în care ne aflăm, probabil că n-o să vedem niciun obiect despre care să nu știm ce e. Dacă sunt situații în care sunt obiecte despre care nu știm ce sunt și ni se atrage atenția asupra lor, avem un sentiment de neliniște – trebuie să-l punem undeva. Vorbeam într-un episod trecut că facem asta și cu oamenii – îi punem într-o categorie ca să știm „de unde să-i luăm”.

Dacă nu e pus într-o categorie, înseamnă că n-avem o categorie de observație și atunci n-avem nici o categorie de răspuns. Și trebuie să ne gândim la un răspuns – ce să fac cu chestia asta? Asta ne încarcă îngrozitor. Dacă ar trebui să ne gândim la toate lucrurile din jur – ce sunt?, la ce sunt bune?, ce să fac cu ele?, ce să nu fac cu ele? –, ar fi absolut îngrozitor de trăit așa.

Trebuie să punem totul într-o categorie. Pare ceva foarte banal, dar e mai sofisticat decât pare, pentru că unele obiecte nici măcar nu e foarte clar că aparțin unei categorii și totuși mintea le pune acolo. De exemplu, un scaun cu o formă aparte, cum n-am mai văzut niciodată, dar e clar că e un scaun. Avem inclusiv categoria „necategorisite” – nu știu ce e, dar nici nu mă interesează, nu mă amenință.

Categoriile ne fac să evităm incertitudinea

Incertitudinea despre ceva ne afectează sentimentul de bine, generează sentimentul de pericol. Punând lucrurile pe categorii, mintea noastră rezolvă incertitudinea. Pentru că prima prima reacție de adaptare la mediu a fost apărarea de amenințări, dacă e ceva ce nu înțelegem, asta e decodat de minte ca o amenințare.

Sistemul îl pune într-o categorie – știu categoria, știu de unde să-l iau; nu știu categoria, e o amenințare. Nu fugim când vedem un obiect pe care nu-l cunoaștem pentru că mesajul de pericol e moderat în mezocortexul prefrontal. Mezocortexul prefrontal funcționează ca un moderator. Mesajul de pericol e analizat foarte repede și împins înapoi.

 

Mintea evaluează cum arată normalul

Al doilea subsistem se ocupă de normare. În interiorul fiecărei categorii avem un fel de înțelegere a cum arată normalul.

Putem spune despre orice, dacă e normal – de exemplu, un pahar poate fi normal de mare sau de mic, o draperie poate fi de o culoare normală. Dacă ne gândim despre cât de multe lucruri spunem că sunt normale sau sunt ieșite din normal, e uluitor ce fel de spectru de înțelegere a lumii avem în cap.

Ca să spunem despre ceva că e normal, înseamnă că-l încadrăm într-o zonă de observații care cuprinde cam 70% din observațiile pe care le-am avut despre subiectul respectiv. Cam 15% sunt văzute ca fiind anormal de „ceva” – de exemplu, anomal de mari sau de mici –, la stânga sau la dreapta curbei. Avem milioane de curbe din acestea în cap tot timpul, pe care le folosim în permanență ca să ne deplasăm prin lume.

În afară faptului că putem spune ce este orice obiect din cameră, putem spune dacă e normal sau nu, dacă e frumos sau urât, dacă e armonios sau nu. Putem face tot felul de astfel aprecieri. Funcția de normare are același scop – de a stabili dacă sunt în siguranță sau nu cu omul respectiv, cu situația respectivă, cu locul respectiv.

Mintea tratează cu instrumentele cunoscute situațiile care sunt cunoscute, deci pot fi puse în categorii cunoscute și intră în spectul normalități. Dacă chiar în interiorul categoriei iese din spectrul normalității, iarăși apare un semnal de pericol. De aceea, și mintea gândește negativ. Pentru că animalele care au văzut un tufiș mișcându-se ciudat și s-au întrebat ce o fi acolo n-au mai ajuns până la noi.

Au ajuns până la noi genele celor care au rupt-o la fugă, inclusiv proprii noștri strămoși. În cazul nostru, al oamenilor, prima reacție e să interpretăm o situație ca fiind un pericol, a doua e să ne mai gândim un pic. Din cauza aceasta, de exemplu, un porumbel fuge dacă ne apropiem să-i dăm de mâncare, în timp ce un om nu fuge, pentru că decodează altfel.

Chiar dacă nu e o experiență obișnuită, o moderează altfel cu mezocortexul prefontal. Sistemul automat este făcut să maximizeze ceea ce ne priește și să minimizeze ceea ce ne poate dăuna, ce are sens din punct de vedere al evoluției.

 

Sistemul gândirii raționale

Una din funcțiile importante ale sistemului doi este de a modera sistemul unu. Devine atent la lucrurile care ies din normalitatea gândirii automate, se uită la excepțiile de la ceea ce considerăm normal și ca fiind într-o categorie cunoscută. Analizează semnalele și decide dacă e ceva ce trebuie luat în seamă sau nu.

Moderează aceste semnale de pericol, altminteri am fugi de orice fel de stimul din jur. E ceva ce alte animale n-au așa de dezvoltat. Animalele își moderează comportamentul prin experiențe repetate. Noi putem pur și simplu să analizăm. Moderarea se întâmplă foarte repede, nu e ceva ce ducem neapărat în atenția conștientă, dar se face tot cu etajul gândirii conștiente.

Același moderator zice și că o experiență nouă poate să intre în pattern-urile trecutului – e o chestie nouă, dar nu trebuie să te preocupi de ea. În fața unei excepții, prima tentație pe care o avem este să o împingem înapoi în pattern-urile trecutului. Ca în bancul cu examenul de inteligență de la școala de poliție, când elevii sunt puși să pună forme geometrice în spațiile potrivite, și concluzia la final e că 10% dintre ei sunt inteligenți și 90% puternici.

Facem și noi des asta – avem o situație care nu se potrivește neapărat 100% pe pattern-urile trecutului, dar se potrivește suficient cât să nu ne aplecăm asupra ei. Aici e linia fină între a fi o persoană creativă, deschisă la nou, curajoasă și a fi o persoană închisă la minte, care refuză schimbarea.

Lnia e fină pentru că nu are răspunsuri în alb și negru. Dacă am fi deschiși la orice, am fi în spital. Dacă am fi închiși la orice, probabil că nici așa n-am supraviețui, fiindcă n-am învăța niciodată nimic. Trăim într-un continuum între aceste două extreme. Dar undeva e o linie care demarchează o persoană deschisă la minte, inovatoare, agilă de una care e rezistentă la schimbare.

 

Ce ne împiedică învățarea

Sunt două unghiuri din care putem privi lucrurile. Primul e că e un continuum și undeva e zona de unde începem să înțelegem că nu mai e util să forțăm experiențe noi în modelele trecute. În sine, orice experiență e nouă – de exemplu, mergem cu mașina pe o stradă nouă, dar nu ni se schimbă pattern-ul de condus. Dar e un moment în care ar trebui să ni să schimbe.

De exemplu, dacă am merge la Londra și am închiria o mașină, în prima săptămână de condus pe stânga, până când ne-ar intra în reflex, am fi conștienți de tot ce facem, ca și cum ne-am întoarce înapoi la școala de șoferi. E un loc în care trebuie să facem diferit. E momentul în care ni se angajează atenția și se angajează și mecanismul de învățare.

Al doilea unghi este legat frică, de cât suntem de deschiși la schimbare din perspectiva a cât de mare ne e adversitatea la risc. Cu cât ne e mai mare adversitatea la risc, cu atât e mai mare aderența la status quo și cu atât vom încerca, câteodată cu disperare, să înghesuim experiențe noi în pattern-urile trecutului. Mecanismele sunt foarte sofisticate – refuzăm să vedem lucrurile care nu ne convin, ne apărăm în mod inconștient de informațiile care ne schimbă modelul mental.

O cale puternică de a inhiba învățarea e faptul că suntem așa de atașați de modelele trecutului și ne e teamă de schimbare și de nou, încât refuzăm să vedem că e cazul să facem ceva diferit. Asta vine și din fenomenul ușurinței cognitive – pentru că cogniția cere mult efort, mintea este mult mai pregătită să se ducă pe zonele care nu cer efort cognitiv, adică să coboare pe căile cunoscute, deja bătătorite către zona de efort minim.

Dacă ceva ne infirmă modelul de gândire sau experiențele pe care le-am avut în trecut și am accepta că ideea aceea s-ar putea să fie corectă, urmarea ar fi că ar trebui să ne luăm la puricat toată viața, felul în care înțelegem lumea, să-l punem la îndoială și să încercăm să ne ancorăm în altă parte. Asta e foarte greu și nu ne vine s-o facem.

Ca să putem învăța trebuie să depășim linia fină dintre nevoia de apărare și nevoia de creștere. E un moment în care trebuie să ne spunem: „Aici e ceva”. Asta ne cere să ne uităm la lucruri altfel. E și o chestiune de context, și de dimensiune a stimulului – dacă e foarte clar că-mi infirmă ceva, n-am cum să-l neg, e o limită până la care pot să mă feresc de realitate.

Cel mai puternic factor e relația între frică și devenire. Dacă ne dorim sau suntem atrași de schimbare, dacă avem o minte curioasă, atunci ne vom pune mai multe întrebări. Situații de acest fel nu doar că nu ne vor amenința, dar ne vor stimula nevoia de a scormoni și de a înțelege lucruri.

 

Concluzie

E important să conștientizăm cu toții că în fața unui stimul, reacția minții este să-l încadreze în pattern-urile trecutului și că asta e ceva care se opune învățării și creșterii. Că, de fapt, mecanismele noastre bazale sunt opuse învățării și creșterii, iar învățarea și creșterea sunt un efort, o alegere de viață. Acest efort presupune să ieșim din spațiul cunoscutului și să ne asumăm noul ca pe o descoperire, nu ca pe un risc.

ascultă pe

Nu rata niciun episod!
Înscrie-te la newsletter pentru a fi anunțat de următoarele episoade și evenimente pe care le pregătim.

Hai să vorbim!
1
Pune o întrebare
Scrie-ne o întrebare sau oferă-ne un feedback cu privire la episoade.