Vorbim astăzi despre o temă foarte frumoasă, și generoasă, și surprinzătoare: aspirații și așteptări. E o temă pe care acum o consider extrem de importantă pentru a înțelege lumea. Am descoperit-o la 58 de ani, în următorul context.

Eram partener într-un business cu mai mulți prieteni. La un moment dat am luat decizia să ne despărțim pentru că eram mulți asociați și ajunsesem să avem prea multe diferențe de păreri referitor la încotro ar trebui să o luăm cu afacerea. Riscam și să blocăm lucrurile, și să ajungem să ne afectăm relația personală.

Am fost toți de acord că trebuia ca cineva să preia controlul și să ducă afacerea mai departe, dar urma să fie o negociere dificilă. Ca să nu ne stricăm relația personală, ne-am gândit că ar fi bine să avem întâi o rundă de conversații despre ce s-a întâmplat în istoricul nostru când am colaborat împreună, ce a fost bine, ce n-a fost bine – să scoatem „zguraˮ la suprafață, dacă exista, ca să plecăm la negociere „pe curatˮ, să nu amestecăm chestii personale din trecut.

Ne-am dat seama că ne trebuie un moderator al conversației și am luat un coach care să facă asta. La începutul discuției, acesta ne-a rugat să spunem cu ce obiectiv intrăm și ce ne dorim unii de la ceilalți ca să iasă bine. După ce ne-a ascultat pe fiecare, ne-a spus: „Nu știu dacă v-ați dat seama, dar eu v-am cerut să-mi spuneți ce vă doriți unii de la ceilalți, și toți, fără excepție, mi-ați spus ce așteptați unii de la ceilalțiˮ.

Asta m-a șocat. Pe de o parte pentru că era adevărat – asta-i spusesem toți, inclusiv eu. Pe de altă parte, nu-mi dădusem seama până la această conversație cât de diferite sunt cele două concepte și în ce loc diferit te lasă cu mintea dacă ești într-o situație în care aștepți ceva de la ceilalți versus o situație în care îți dorești ceva de la ceilalți.

Așteptare versus aspirație

Așteptarea presupune că noi n-avem nimic de făcut. Nu e o relație – noi suntem într-un loc anume și așteptăm ca ceilalți să vină unde suntem noi cu mintea, cu gândul, cu emoțiile. Mai mult decât atât, așteptarea are un caracter de îndreptățire – „sunt îndreptățit să aștept ca ceilalți să vină aici, mi se cuvineˮ.

„Mă aștept să discutăm în termenii aceștia. Mă aștept să vii la timp la întâlnire etc.ˮ E o zonă de relație în care n-avem nimic de făcut. Suntem pasivi, suntem într-un loc de superioritate morală, un loc care ne dă dreptul să-i așteptăm și pe ceilalți lângă noi. Ni se pare normal, de așteptat să vină și ei unde suntem noi.

Aspirația este formulată ca o dorință: „Îmi doresc să colaborăm. Îmi doresc de la tine să colaborezi cu mineˮ. Sau îmi doresc de la tine să nu mă ataci, să vorbim despre temă și nu despre persoană, despre ego.

Dacă îmi doresc să nu mă ataci, asta cumva mă obligă să fac ceva. Dacă în mintea mea dorința e activă, dacă eu îmi propun, îmi doresc ca tu să faci ceva, consecința imediată e că în mintea mea apare întrebarea: „Ce pot eu să fac ca să mi se îndeplinească dorința asta?ˮ Nu ne putem imagina pasivi față de dorințele noastre. Dorința presupune implicare și muncă și din partea noastră, presupune că suntem parte din proces.

Așteptările ne pun într-o postură pasivă în relație, mai ales dintr-o perspectivă de superioritate morală, care creează foarte ușor conflict. Dacă o așteptare nu e îndeplinită, sentimentul pe care mi-l generează e de indignare, iar indignarea generează agresivitate și conflict – ești o persoană nedeplină, e o scădere morală din partea ta că nu te-ai ridicat la înălțimea așteptărilor mele.

Aspirațiile sunt un dans în doi

În tango există câteva principii care fac dansul să funcționeze. Fiecare dintre noi dansăm în spațiul propriu, iar dansul se întâmplă la mijloc – partenerii nu intră unul în spațiul celuilalt, dar fiecare se apleacă puțin către celălalt, în așa fel încât axele lor să fie la intersecția între cele două spații.

O dinamică similară se creează când oamenii se întâlnesc la mijloc și fiecare dintre ei parcurge bucata lui de drum, și de „dansˮ, fără să-l forțeze pe celălalt în nimic din ceea ce ar vrea să se întâmple. Până la urmă, fiecare relație e ca un dans care se întâmplă la intersecția între spațiile individuale ale fiecăruia dintre noi.

Așteptări legitime

E foarte diferit cum te așezi în minte între a aștepta ceva și a-ți dori ceva. Există așteptări legitime, un nivel de relație pe care e în regulă – și poate și firesc cumva – să îl așteptăm, dar mai departe de asta – și în sus, și în jos – așteptările devin toxice.

Așteptările legitime sunt ceea ce englezii numesc common sense – spațiul comun, în foarte mare măsură universal acceptat, pe care nu e nevoie să-l normăm, că ne așteptăm la el.

De exemplu, dacă mergem la o conferință și mergem la baie, nu luăm paltonul și poșeta cu noi, că nu ne așteptăm ca cineva să ne umble în poșetă sau să fure ceva de acolo, deși sunt oameni necunoscuți și nu sunt camere de luat vederi în încăpere. Face parte din fondul social, nu e de așteptat să se întâmple. E nivelul de bun simț comun.

Așteptările legitime nu au nevoie de enunț. Fac parte din minimul normelor care fac să existe o relație. Nu putem coexista în aceeași încăpere fără acest spațiu de așteptări legitime. Ele nu sunt nici mici, nici mari. Sunt pur și simplu legitime. Ne bazăm pe ele în interacțiuni în jurul nostru foarte des.

Dincolo de cele legitime, așteptările sunt toxice, în general

Te așază pe un piedestal moral și fac ca, din acea poziție, să n-ai nicio responsabilitate despre împlinirea așteptării respective – nu e la tine problema, e la ceilalți, ei trebuie să ajungă acolo. Există multe situații în care oamenii fac lucruri și, ca urmare, au așteptări.

De exemplu, părinții care își trimit copiii la cea mai bună școală, le plătesc cele mai bune meditații, îi duc la cel mai bun antrenor și se așteaptă ca aceștia să se ridice la nivelul așteptărilor lor pentru ei, la nivelul eforturilor și al investiției făcute. Ceea ce de multe ori nu se întâmplă, din diverse motive.

Se creează o așteptare despre alegerile pe care le face altcineva despre viața altuia și nu e o așteptare legitimă. N-ai niciun drept – părinte sau nu – să te aștepți ca mie să-mi placă ce ai hotărât pentru viața mea sau ce crezi tu că e important. Dacă părintele ar înțelege că nu e legitim să se aștepte la ceva, s-ar pune în alt mental, l-ar implica cumva pe copil. Nu neapărat să aleagă, dar să-i dea ocazia să experimenteze – o zi de vioară, o zi de pian, de exemplu.

Una e să zică: „Eu am făcut ce era treaba mea, acum e treaba ta și treaba ta e să vii aici unde cred eu că trebuie să viiˮ, și alta e să zică: „E viața ta, dar vreau să te ajut; sunt parte din viața ta, mă implic în alegerile tale, vreau să te ajut să alegi bine. Bine nu înseamnă cum cred eu, ci cum e bine pentru tine, dar într-un fel în care să fie și în linie cu cum cred eu că e bine să-ți duci viața mai departeˮ.

Așteptările în companii

Asta se întâmplă și la nivel de organizații. Sunt multe care fac investiții în oameni și se așteaptă ca aceștia să urmeze o carieră anume, să performeze la un anumit nivel. Dar nu ne putem aștepta să facem alegeri pentru viața altora. Putem crea condițiile ca o sămânță să se dezvolte, dar nu putem trage de fiul de iarbă ca să crească.

Unul dintre lucrurile cel mai greu de dus pentru organizațiile care plătesc training-uri pentru oamenii lor e că aceștia devenind astfel mai valoroși trebuie plătiți în plus. Majoritatea organizațiilor își pun oamenii să semneze contracte că nu vor pleca un anumit număr de ani după aceste training-uri.

Asta mută lucrurile dintr-un spațiu moral într-un spațiu tranzacțional. Dacă omul vrea să plece unde e plătit mai bine, dar nu poate că are un contract, chiar e de dorit să fie ținut forțat până la expirarea contractului? Organizația spune: „Eu am dat bani ca el să fie mai bun și acum să îl plătesc mai bine?ˮ

Da, un om mai bun trebuie plătit mai bine. Vrem oameni proști plătiți prost sau oameni buni plătiți bine? Chiar dacă nu la nivelul de a se lega de organizație pe viață fiindcă le-a plătit un curs, oamenii vor întoarce totuși efortul înapoi.

Așteptările înalte generează indignare când nu se îndeplinesc

Pentru că ne simțim îndreptățiți la un anumit nivel de acțiune din partea celuilalt. Dacă o persoană importantă pentru noi se uită cu indignare fiindcă e de-a dreptul de neconceput ce am făcut, asta ne pune jos, ne încarcă negativ, nu ne dă energia de a face lucruri. Ne va face să ne ascundem undeva de sentimentul acesta.

E foarte toxic sentimentul de indignare. Cred că nu se poate trăi cu el. Am cazuri, printre clienți, de oameni care-s foarte perfecționiști și care au așteptări foarte înalte de la ceilalți. Iar când nu se întâmplă, sunt indignați și îi termină pur și simplu, îi „ardˮ pe toți.

Dacă creăm așteptări înalte, dar nu atât de înalte încât pentru cealaltă persoană să fie demotivatoare, acestea pot să aibă și un efect bun – dau putere și încredere. E un fel de combinație între așteptări și aspirații. Nu ne poziționăm în postura de judecător, ci de antrenor. Semnalăm prin felul în care creăm relația că avem încredere în celălalt că poate mai mult. E un pic altfel decât o așteptare.

Așteptări medii și așteptări mici

Așteptările medii sunt cele legitime, acel nivel de așteptări pe care e în regulă să-l ai. Dar trebuie să verifici că toată lumea e așezat pe el, că nu cumva aștepți lucruri care celorlalți nu le e neapărat clar că o să ți le dea.

În cazul așteptărilor mici, gândirea e că având acest nivel de așteptări, lucrurile nu te pot surprinde decât pozitiv. Asta ar putea însemna că vei fi tot timpul surprins pozitiv și fericit, dar realitatea nu e așa. Devii cinic – nu numai că nimic nu te mai surprinde, dar începi să cauți lucruri care îți întăresc așteptările negative.

Atât așteptările înalte, cât și cele joase sunt toxice. Deși pleacă de pe poziții diametral opuse, au aceeași finalitate, și anume că n-ai nimic de făcut, nu poți să faci nimic. În primul caz, pentru că ești în drept să nu faci nimic, e treaba celorlalți să facă. În al doilea, pentru că degeaba ai face ceva, oricum lucrurile sunt varză.

Mai mult decât atât, ar semnala sau ți-ar da de înțeles că ai aștepta ceva de la lumea asta. Ori dacă aștepți ceva de la lumea asta care e varză, înseamnă că vei fi tot timpul dezamăgit.

Așteptări versus aspirații în organizații

Dacă relația mea cu tine este bazată pe așteptări înalte, sentimentul pe care ți-l creez este că ești tot timpul inadecvat. La început, s-ar putea ca așteptările să-ți dea semnale pozitive și să te motiveze să încerci să faci mai mult sau să schimbi ceva.

Dar pentru că întotdeauna conversația noastră este nu despre ce ai reușit, ci despre cât mai e până la destinația care e undeva foarte departe, sentimentul pe care îl capeți este că ești tot timpul inadecvat. Sentimentul de inadecvare te va forța la reacții de apărare, nu la reacții de creștere și de performanță.

Aspirațiile pot fi oricât de înalte, pentru că nu au așteptări de realizare imediată, sunt mai degrabă de natura unei viziuni. Ele pot chiar să împuternicească, cu condiția să îmi poți crea încrederea că-s posibile. Nu neapărat să am un plan detaliat, dar sentimentul că sunt totuși tangibile, că e ceva ce se poate realiza.

Iar apoi să ne calibrăm așteptările la nivelul momentului de azi. Asta înseamnă să vedem ce putem face azi – primul pas de făcut ca să ajungem acolo e acesta și e posibil. E ok să ne așteptăm să-l facem pentru că e la îndemână. Nu e ușor neapărat, dar e la îndemână. Și apoi să putem să transformăm acest drum într-o succesiune de etape care sunt posibile.

E o gimnastică și mentală, și de proces – cum conduci o echipă. Pentru că trebuie să stai tot timpul în lumea aceea rarefiată a aspirației de peste mult timp și să cobori în concretul a ceea ce e de făcut azi. Să ai capacitatea de a translata niște aspirații înalte în niște așteptări concrete, realizabile.

Aceasta e una dintre principale tehnici sau instrumente ale conducerii – capacitatea de a genera aspirații înalte făcute printr-o succesiune de așteptări realizabile. Aspirația trebuie să creeze în tine dorința de a ajunge acolo, să te tragă către ea. Dar trebuie să creeze și credința că e posibilă.

Tensiunea pozitivă pe care o aspirație o generează vine din faptul că nu e ușor de obținut, dar nu e imposibil. Tensiunea între dorința de a ajunge acolo, dezirabilitatea destinației, și unde sunt azi este de fapt ceea ce creează mișcarea. Asta e esența devenirii personale și de grup. E bazată pe potențial – trebuie să simt că pot – și că nu e ușor – dacă e ușor, nu mai e motivator, devine banal.

E rolul liderilor să creeze cumva sau cel puțin să amorseze viziunile aspiraționale pentru grup. Dar viziunea trebuie concretizată împreună. E o diferență între o viziune generală și una care e împărtășită și asumată de grup. În același timp, ca să poată da rezultate și efecte, trebuie să fie larg împărtășită. Cât de larg se poate. Ori asta presupune să o creezi împreună cu ceilalți.

Aspirația are conotația noțiunii de excelență, ceva care iese din spațiul normalului – dar nu se duce în spațiul visurilor aberante, rămâne într-o zonă în care încă o putem atinge. E un fel de a cultiva asta atât la nivel personal, cât și la nivelul unui grup – când te apuci de ceva, trebuie să te gândești unde vrei să ajungi, de ce și cum se poate ajunge, ce ai de făcut ca să ajungi acolo.

Concluzii

Dacă ai o așteptare despre cineva sau ceva, gândește-te dacă e legitimă sau nu. Dacă simți nevoia s-o formulezi, probabil că nu intră în spațiul legitim. Dă-i o altă semnificație. Gândește-te: „Cum ar fi dacă aș numi-o dorință?ˮ. Dacă mi-aș zice: „Nu aștept de la tine asta, dar îmi doresc ca tu să faci astaˮ. Ce ți-ar transmite? Gândește-te dacă nu cumva poți fi o parte activă în asta, dacă nu cumva poți face din ea un tango.

Învață-te să abordezi, mai ales situațiile noi, fără așteptări. Nu cu așteptări mari sau mici, ci fără așteptări. Fii deschis la ceea ce vine din partea cealaltă și formulează-ți o dorință împreună cu cealaltă persoană. Nu încărca din capul locului relația sau interacțiunea cu așteptări sau dorințe la care cealaltă parte n-a fost deloc părtașă. Lasă-te deschis la unde te duce relația și creează asta împreună cu celălalt.

O să constați că de multe ori e relativ ușor să vrem același lucru. Dacă facem asta împreună, e o destinație pe care ne-o asumăm împreună. Pe când, dacă eu vin cu ea de acasă și tu vrei altceva, trebuie să mi-o schimb. E mai greu să mi-o schimb decât să mi-o formez. Dacă intru cu mintea deschisă, va fi mai ușor să mă așez împreună cu tine la un drum comun, decât dacă eu am deja un drum sau o destinație în minte, la care tu neapărat trebuie să ajungi.